N-a durat nici cât ei au crezut şi cealaltă veste rea le-a izbit timpanele. Sălăuţa, apa atâtor cântece ale lui Coşbuc şi a altora a distrus chiar satul lui Coşbuc. “În vaduri ape repezi curg; Şi vuiet dau în cale; Iar plopi în umedul amurg; Doinesc eterna jale. Pe malul apei se zăresc; Cărări ce duc la moară; Acolo mamă te zăresc; Pe tine-ntr-o căscioară”. Moara “lui” va fi veşnic cântată dar ea nu mai exista după acest pohoi.
–De două zile nu mai plouă. Uliţele s-au zbicit de noroiul acela atât de iubitor că nu se dezlipea de noi niciodată, s-a mai strâns. Ba chiar a îngheţat puţin şi parcă lucrul acesta le dădea un tonus copiilor să-şi cureţe şi pregătească încălţămintea de Moş Niculae.
Seara era liniştită după atâtea feluri de spaime şi parcă Domnul le-a oferit cel mai preţuit dar: pacea şi liniştea sufletească atât de necesară tuturor.
– Bunicule eu ştiu că tu şti multe, îşi află ocupaţie nepotul preferat, n-ai putea să-mi spui şi mie unele lucruri prin care să fiu sigur că Moş Nicolae mă va pune pe lista lui cu cei buni. Dacă ştiu a colinda e bine?
– Foarte bine fiindcă prin colinde şi acele cântece lăudăm pe ACEL care va face cel mai mare bine omenirii pe Iisus Hristos!
– Vai bunicule, fă bine spune-mi spunem repede o colindă! Bunicul se uită la nepot cu o căutătură ciudată şi-i spuse:
– Eu nu ştiu să colind. Apoi acuma trebuie să mă rogi să-ţi spun colinzi? Nu cred că-i bine, dar ştiu un repurtat poet, un mare om de cultură al judeţului care face revista de folclor a Maramureşului, şi el de mult mă tot roagă:”Adu-ţi aminte de primul tău colind. Scrie-mi cum a fost şi dă-mi-l să-l tipăresc”. Cu toate că-l preţuiesc şi mi-e prieten, dar n-am putut. Cum să spui cuiva că primul tău colind n-a fost colind, a fost un bocet, care ne-a încheiat copilăria.
– Bunicule numai dumneata poţi spune aşa ceva despre colinzi?
– Puiule nu despre colinzi este vorba ci despre alte vremuri care vrând, nevrând, ne-au marcat.
– Şi zici că lui nenea acela de la cultură nu i-ai spus nici-o colindă?
– Nu.
– Bine bine,dar eu sânt nepotul tău, mie îmi spui? Bunicul se uită oarecum ciudat la copilul care este atât de încrezut în dragostea ce i-o poartă bătrânul, încât se crede capabil de-al şantaja. Mucea se consideră mult mai important ca “ori cine din cultura Judeţului”
– Ţ-oi spune, cedă bunicul.
– Hai spunem. Omul se gândea că de nu face cum îi zice copilul l-a bate la cap toată seara. Aşa că se “hotărî”. Îşi trecu mâna peste faţă, parcă aşi şterge negurile şi se porni: