A plouat mult. Nesperat de mult. Pentru unii ploile au adus disperarea când şi-au văzut treptele caselor linse de ape. Coteţul găinilor s-a smucit, apoi ca şi cum mai mulţi bărbaţi ar fi tras de el în sus, a început să se mişte în josul apei umflate creând groaznica impresie că între noi şi Marea Neagră au dispărut malurile. Eram atât de convins de lucrul acesta că aveam senzaţia că şi apa ar putea fi sărată după această “întâlnire”. Oamenii au năvălit pe dealuri cu spaima ăluia care-şi vede coasa morţii pe urme. Fugeau atât de tare înspre culmile dealurilor că “iepurele era marhă leneşă pe lângă ei”. Erau imposibil ai mai ajunge. Unii ziceau că antrenamentul acesta de-a fugi spre vârfurile de munţi, pe dealuri, le-au rămas în sânge de pe vremea Hoardelor tătare.
Acum fugeau de apele ce le fura şi distrugeau toată agoniseala de-o viaţă a sătenilor, ca un căpcăun din poveste. Imaginea căpcăunului s-a asociat cu acele distrugeri deoarece credincioşi fiind, nu puteau crede că Dumnezeu îi pedepseşte atât de rău şi fără o vină aparentă. În fuga lor se uitau cu teamă când tentaculele apei le va îmbrăţişa şi casele lor, moment în care în sufletul lor se petrecea o implozie greu de redat, dar şi mai greu de vindecat. E ştiut că cel mai greu se desparte omul de nimicurile vieţii, amintirile, materializate prin mici obiecte neînsemnate valoric dar cu emoţii puternice în inima omului. Acum trebuia să se despartă de tot avutul vieţii, uneori de viaţa sa însăşi deoarece mulţi dintre ei nu-şi vor mai putea veci construi o casă, un acoperiş deasupra capului, deoarece tinereţile I-au părăsit de mult. Aceste gânduri le zbuciumai sufletele în goana lor din calea apelor. Dar uite că ploile s-au oprit. După ce şi-au tras răsuflarea, au aprins un foc mare la liziera pădurii şi aşteptau să se usuce, să se încălzească. Năvalnica apă a scăzut brusc. Câţiva bătrâni şi-au apropiat genunchi de pământ şi au început să se roage în spasmele plânsului care parcă i-a cuprins pe toţi ca un spasm al nebuniei.
– Mamă de ce plânge bunicul, de ce oamenii plâng acum mai tare ca şi atunci când casele lor îşi părăseau fundaţiile? Cum nu sunt fericiţi că au scăzut apele?
– Dragul mamei nu-i bine că necazurile care ne-au lovit pe noi, acum au izbit şi mai năprasnic alte locuri unde oameni se ştiau apăraţi şi nici nu se gândeau că s-ar putea porni un asemenea prăpăd.
– Da cum aşa?
– Dacă apa a scăzut brusc, apoi sigur este că a aflat un loc mai slab pe care l-a dovedit şi s-a revărsat. N-a trece mult, dragul mamei, şi vor auzi pe cine a căzut năpasta de acum a apelor.
După acest cros al disperării, dar şi a retragerilor bruşte ale apelor, oamenii s-au întors la vetrele ce le-au avut, mai înfricoşaţi şi mai tulburaţi ca atunci când fugeau la deal. Atunci, în disperata lor fugă mergeau înspre salvare, coborâtul în schimb era spre dezastrul cu care I-a “fericit” apele.