– Era imediat după război ori poate doar la vre-o câţiva ani de la el. Nu-mi place să “cobor” cu amintirile până acolo. Dacă tu îţi mai aduci aminte cum ne-a povestit că a colindat Ion Creangă, cam acelaşi ritual ne-am propus şi noi, copiii din sat, în acel an. Îmi aduc bine aminte că până în acel an, după ce s-a terminat războiul, nu s-a mai colindat. Fiecare şi-a plâns morţii căzuţi în război, şi au căzut destui, alţii încă îşi mai aşteptau dispăruţii… sau poate că nu aveau cu ce “mulţumi” colindătorilor. Din hainele celor morţi sau dispăruţi, mătuşa Maria ne-a “croit” câte un costum frumos de haine de sărbători şi am fi putut spune că mai bine dotaţi n-am fost nicicând. De… nu ştiu vremea de când tot repetam colindele, ce le-om colinda consătenilor noştri, dascălilor noştri, preoţilor noştri. Am observat că de o vreme, mama era mai mult ca de obicei, cu colţul basmalei la ochi, decât în gură obicei cu care obişnuia să-şi strângă năframa când i se dezlega. Am mai văzut că părintele Bureacă, care locuia pe uliţa Burecenilor, aproape seară de seară “se târa” târziu înspre casă. Nouă copiilor nu ne spunea nimeni de unde venea atât de zdruncinat, mai ales că nu l-am văzut niciodată plecând. N-am mai putut şi am întrebat-o pe mama:
– Mamă ce nu este bine acum?
– Taci! Lasă că ţi-oi spune eu altădată.
– Mamă de ce pe Popa Bureacă nu-l vede nimeni când pleacă şi vine întotdeauna noaptea?
– Copile taci!
– Spunem mamă!! Atunci a făcut atât de cunoscutul gest, de-aşi şterge lacrimile care-i inundau ochii, şi trăgându-şi nasul, mi-a spus:
– Pe părintele Bureacă îl “iau” noapte de noapte şi-l duc ori la post, ori la Năsăud unde-l bat ca “să-l convingă” să treacă la religia ortodoxă. Părintele nu vrea acest lucru. Este Greco-catolic. Nu credea nimenea, n-am crezut nici noi, dar aceeaşi “prestaţie” a trebuit s-o suporte omul şi în Ajunul de Crăciun. Noi, elevii lui, care acum ştiam şi urmăream “evenimentele” după ce “l-au lăsat” organele de cercetare, l-am aşteptat. Am ajuns noi să ne sprijinim pe acel care era stâlpul credinţei noastre, noi copiii, deoarece oamenilor nu le-a fost permis acest lucru. Eram dezolaţi şi total răvăşiţi. Cum pot să lovească un dascăl, cum pot bate un preot. Gardul şcolii avea o margine de care ne-am folosit ca să-şi revină puţin după “tratament”. Atunci ca un gest de disperare, am început să colindăm cu toată puterea plămânilor noştri şi a necazului la care eram părtaşi. După ce s-a ridicat părintele şi a mai putut păşi, l-am sprijinit să nu cadă şi pe tot parcursul drumului l-am colindat, colinzi care nu pot să ştiu de ce sunau ca nişte bocete. Aşa a arătat prima noastră seară de colind. Apoi au trecut mulţi ani, foarte mulţi ani, când îmi aduc aminte de un alt colind, de această dată petrecut în oraşul acesta. De această dată, era un colind de fericire. El s-a consumat la Crăciunul anului 1989 când cu steaguri tricolore zdrenţuite şi lămpi de carbid, iluminatul oraşului atunci era o himeră, am ieşit pe străzi toţi băimărenii. Fiecare colinda, colinda pe care-şi mai aducea aminte după cinzeci de ani de “combaterea misticismului”. Cam asta a fost cu colindatul meu, puiule.

6 decembrie 2004