– Domnişoară, ce mai ştiţi, când va veni persoana respectivă?
– De regulă se ţine de cuvânt. Dar Dumneavoastră cum v-aţi înţeles cu el?
-A spus că astăzi nu poate dar, mâine vine neapărat.
– Să ştiţi că Domnul Nae se ţine de cuvânt. După acest dialog cu tânăra vânzătoare, nu mai era nimic de făcut. Am plecat oarecum îndoiţi de afacerea făcută. Cumpărasem o uşă metalică la vre-o opt milioane, am achitat-o şi din toate acestea am primit o simplă hârtie. Garanţia. Nici măcar o factură, fiindcă factura i-o înmâna instalatorului, care va monta uşa. El este responsabilul şi cu transportul şi trebuie să aibă un document de însoţire pe drum. A doua zi am mai vorbit de două ori cu Domnul Nae care mi-a”precizat” că: de fapt el a înţeles că noi nu suntem acasă înainte de ora patrusprezece. De geaba am insistat eu că această informaţie este o greşeală, el nu mai putea da timpul înapoi. Imediat vor trece deja 24 de ore şi eu încă n-am ajuns în posesia acelei uşi de opt milioane, cu toate că am plătit-o integral. Cash.
Am terminat şi serviciul din acea zi. Am ajuns şi acasă şi uşa nicăieri, acasă nici-o mişcare. Ne-am aşezat la masă şi mâncarea ne mergea cu duluri pe gât. Nu făceam nici un fel de conversaţie. Grijile erau prea mari să mai putem spune ceva. Într-un timp, când nu merge liftul se aud toate mişcările pe scări, ceva mi-a suscitat curiozitatea şi am ieşit afară. Uşa mea “urca” înspre etajul patru. În faţă era un bărbat robust la 55 de ani şi vre-o 1,70 iar în spate lui, unul căruia Domnul i-a uitat măsura, cred că avea vre-o 2m. Ăia erau oamenii care-mi aduceau uşa. Ne-am prezentat, într-adevăr era uşa mea şi dânşii erau “instalatorii”. Cum tot îmi era frig, că pentru a monta o uşă trebuie s-o scoţi pe cealaltă, am stat pe lângă dânşii să văd cum procedează la execuţia acestei operaţii şi dacă cumva aveau nevoie să mai pun şi eu mâna. Fără vre-o discuţie prealabilă, încă mai gâfâind după cele patru etaje “luate în piept”, s-au apucat meticulos, dar cu mişcări destul de rapide şi agile la vârsta lui Domnului Nae. Mă uitam cu plăcere cu câtă uşurinţă face fandările, lucrează “pe vine” şi în general era ca un torent, dar şi specializat în ceia ce face, întărindu-mi credinţa că într-adevăr “era acasă” în ceea ce face. N-au servit doar un pahar de suc şi ceva biscuiţi. Ţuică nu beau că şi conduceau maşina, dar cred că dacă ar fi băut n-ar fi fost în stare de asemenea execuţie care era ca o regie bine pusă la punct. Nici cafea nu şi-au dorit. Mă gândeam ce le-aşi putea oferi în plus pentru promptitudine, încredere şi execuţie. Îi sondez c-o întrebare:
– Timp de citit mai aveţi? Vă mai permite-ţi şi relaxarea? Eu mă gândeam să le ofer o carte.
– Recunosc că mai puţin şi mai ales acuma înainte de sărbători ne e imposibil. Seara cădem jos ca bolovani. În acest moment vecinul meu, funcţionar în Ministerul de Interne deschide uşa şi-l salută pe “instalatorul” cel tânăr.
– Servus Ioane. Ce meştereşti pe aici?
– Îi montăm dânsului uşa aceasta.
-O vă salut Dom’ Profesor şi dă mâna cu cel mai în vârstă. Mai schimbă câteva cuvinte de complezenţă şi vecinul meu pleacă. Cu toate că pe hol era semi întuneric mutra celui mai în vârstă îmi părea cunoscută dar nu ştiam de unde “s-o iau”. Lucrurile s-au lămurit. Domnul Nae era profesorul, antrenorul fostei echipe de caiak-canoie “Simared”, echipa de suflet de a băimărenilor, acesta era omul care I-a “făcut” şi antrenat pe atâţia campioni mondiali, olimpici şi naţionali, omul care a făcut “greva foamei” în faţa prefecturi pentru că “cineva” le-a “confiscat” baza de antrenament desfiinţând un club care era la vârful performanţei. Cu această ocazie s-au modificat şi destinele acelor care prin munca lor au dus gloria sportului, a sportului băimărean în lumea largă. Profesorul a devenit “instalator”. Celălalt membru al echipei de “instalatori” a fost în aceiaşi grupă la facultate cu vecinul meu, care şi el a terminat Institutul Politehnic devenind inginer.
9 decembrie 2004