În acea zi de 10 octombrie 1958, era o ceaţă groasă care, datorită frigului ce s-a lăsat, s-a transformat în chiciură. Mergeam pe lângă buclan (conducta din scândură cu un diametru de 3m care aducea apa necesară Flotaţiei Săsar) spre Atelierele Centrale “Hutira Dezideriu” (astăzi TEHNOMIN), unde făceam practica, în ideea că apa din buclan era mai caldă ca frigul de afară. (aceiaşi poveste cu ţiganul care a rezistat o iarnă afară numai datorită faptului că avea în plaja privirii sale un foc deschis) Dacă vremea era aşa de ciudată, şoferul nostru Debreţeni, unul dintre cei doi fraţi gemeni, nici nu a catadicsit să scoată maşina din garaj, nu să ne mai transporte la locurile de practică. Nu asta era singura lui ciudăţenie. Uneori se apuca să demonteze “bătrânul ZIS” să vadă de ce merge motorul, “cine-i face să meargă” şi alteori îl demonta să vadă de ce nu merge “doar aseară mergea”. Poate a făcut bine că nu s-a hazardat în circulaţie deoarece era o vreme cu o vizibilitate incredibil de mică. (Mi-am adus aminte de copilul acela care cu un prosop alb pe spate şi conducea în noapte o coloană de maşini militare.) Prin ceaţă se auzeau voci alarmante, ţipete, rugăciuni, urlete, înjurături. De văzut nu se vedea nimic. Cum drumul nu avea trotuar, cum numai în anul precedent a fost terminată pavarea lui, pe poleiul format am încercat să alunec pe tălpile bocancilor înspre direcţia de unde venea torentul acela de deznădejde şi revoltă. Ceva mi-a frânat alunecarea. Mă aplec şi ridic de jos obiectul care mi-a oprit alunecarea. Acea bucată de material, pe care am ridicat-o, nu părea să fie piatră. Era un obiect care pe moment nu-l puteam defini. M-am apropiat şi eu de grupul de oameni ce se agitau mai în susul străzii.
Un băieţaş cu care “băteam” mingea aproape zilnic pe maidanul ce era cuprins între strada Caragiale de astăzi şi gardul Şcolii Miniere, flancat de Strada Victoriei, pe partea dreaptă cum urcai înspre oraş era Depozitul de lemne şi Terenul de fotbal al echipei “Dinamo Săsar”. Mirciuc, cum îl alintam noi, mai mult dormea prin căminul nostru de la Şcoala Minieră deoarece părinţii în fapt erau despărţiţi şi-l trimete-au de la unul la altul. Pe undeva era şi băutura, dar fiecare dintre părinţi şi-a aflat pe cineva cu care “stăteau” dar pe prietenul Mirciuc nu-l agrea nici unul. În dimineaţa aceia, beţivul de taică-l său “l-a melestuit bine” şi l-a trimis să ia “micul dejun” la mamă-sa. Cu gândurile lui negre, n-a văzut ZIS-ul care venea din oraş, încet dar pe gheaţa proaspăt formată nu “prindeau” frânele. Bara de protecţie l-a lovit pe Mirciuc şi când capul a ajuns pe pavelele noi s-a spart ca un bostan. Eu aveam în mână o “ţandură” din scăfârlia lui.
F.C.-ul a intrat în Divizia “A”. Era prin 1981. Eram a lui Mateianu. Niciodată oraşul acesta n-a trăit o euforie pe termen lung de o aşa intensitate cum ne-a oferit-o Mateianu şi băieţii lui. Erau incredibili. Puteau bate, şi au bătut pe oricine, atât la noi acasă cât şi în deplasare. N-am cunoscut fericire şi mândrie mai mare ca atunci şi poate că de atunci sufleteşte am devenit şi eu băimărean. Sigur că oraşul acesta n-a dus niciodată lipsă de manifestări sportive, de cluburi sportive, de sportivi, bineînţeles că erau şi alte sporturi în care eram foarte buni, grozavi de buni la: handbal, popice, oina, înot, gimnastica cu Dunca, tir şi altele. Totuşi parcă fotbalul a devenit dragostea tuturor. Nimeni nu a putut crede lucrul acesta, că jucând fotbal cu capul poţi învinge ori ce echipă cu care ai meci. Fotbaliştii erau grozavi, jucau fotbal şi aveau un psihic de învingători. Acest curent de învingători poate că a mai fost pe vremea Chinezului, dar noi nu ştiam cum a fost atunci. Fotbaliştii erau extraordinari nu pentru că aveau cu 17 puncte mai mult decât a doua clasată, Steaua, ci pentru că prima oră Mateanu a făcut un fotbal elaborat, ştiinţific, şi câştigarea meciurilor nu se făcea la noroc sau la aranjamente, ori că ne-a surâs norocul. Se câştiga deoarece se juca fotbal “cu capul” nu numai cu picioarele. Ne-a convins Mateianu că FOTBALUL nu este aleatoriu, fotbalul poate fi ştiinţă nu numai “joacă”. N-am văzut niciodată un oraş cu o sută de mi de oameni fericiţi. Dacă “Doamne feri” careva era supărat, se discuţiile “îmbrăcau” câteva replici despre fotbal şi automat apărea zâmbetul, bunăvoinţa, toleranţa omului în necaz. Echipa de fotbal a lui Mateianu era efectul psihologic pozitiv al oamenilor acestui municipiu.