– Victor, cred ca ar trebui sa fii sincer cu mine. De fapt eu dintotdeauna te stiu un barbat cinstit si cu suflet mare. Mandria ta de copil de taran e un fel de “complex” fata de colegi. Stiu! E un artificiu pe care si eu l-am folosit.
– Viorica, tu stii ca…
– Ei, hai… Da-i drumul.
– Lasand la o parte orice am sa-ti fac o confidenta. Dar imi vine foarte greu! De fapt este vorba de… fete… asa cum ziceau ai mei… numai ca e invers. Nu ele, ci eu am nevoie de ele. Am ajuns acolo incat… si tie nu ini-e rusine sa-ti spun, incat pur si simplu gandurile despre ele… cum sa-ti spun… ma subjuga, ma intorc pe dos… nu ma pot aduna… nu-mi pot aduna gandurile, nu ma pot concentra, sant pierdut… Stii… eu n-am avut de-a face inca cu… o fata! A te culca pur si simplu cu cineva doar asa pentru a-ti satisface instinctele mi se pare ceva… A te incurca cu cineva ca apoi, dupa facultate, sa te desparti “civilizat”, iar nu intra in caracterul meu. Solutia ar fi sa ma insor! Dar, din ce am trai? Tot pe spinarea parintilor? Mi-ar fi rusine! Astea sunt chinurile mele. Le-am ascuns adanc si vad ca singur n-am gasit o iesire! Tacura amandoi. Nici nu observara cum incet-incet se lasase seara. Lumina palida a zilei abia se mai cernea printre crengile catorva copaci din apropierea ferestrei. In tacere, pe nesimtite, mainile lor se atinsera ca din intamplare. Mana ei calda, catifelata ii dadu o senzatie placuta, asteptata! I-o cauta si pe cealalta! Mangaindu-si-le se ridicara incet pentru a nu alunga linistea si ocolira incet masa. Nici nu si-au dat seama cand s-au trezit imbratisati, iar suflul cald al gurii fiecaruia le infiora parul, carnea. Isi cautau buzele! S-au pecetluit intr-o sarutare febrila de parca ar fi vrut sa-si soarba intregul suflet! Mainile lor alergau in cautarea trupului celuilalt. S-au rostogolit pe pat, si le era ciuda ca au atatea de inlaturat de pe ei. Trupurile li se inferbantasera, in ele urma sa se topeasca intreaga viata a lumii! S-au iubit febril si scurt! Nu doreau inca sa se desprinda. Nici n-au facut-o, pentru ca s-au simtit… din nou, de data asta parca mai fericiti!Inlemniti in imbratisare, parca le era frica sa nu-i desparta cineva pentru totdeauna, si-au simtit reciproc lacrimile alunecandu-le pe obraji, pe trupuri:
– Viorico, ce orb am fost… De cand te asteptam! In loc de raspuns ea il saruta lin si lung, il stranse puternic in brate si-si apleca capul pe pieptul lui. Petrecura asa, nici ei nu stiau cat, de parca impreuna ucisesera timpul!
– Victore… eu… acuma nu mai plec la camin… cred ca e tarziu!
– Nici sa nu te gandesti! Primele raze ale soarelui ce patrundeau prin geam ii gasira imbratisati. Ea se ridica cea dintai. Isi gasi cu greu hainele si se mira cum au putut ajunge atat de risipite!
– Victor, hai la scoala! E o noua zi!
El intinse mainile spre ea ca pentru salvare. Ea se apropie si i le darui pe ale ei. Se privira indelung, parca acum abia se descopereau cu adevarat!
– Victor, daca esti… barbat si daca nu ti-e frica de greutati… eu iti fac o propunere!
– Lasa propunerile si mai bine vino langa mine!
– Domnule, ce barbat o sa-mi iau! Hai, fiii cuminte si asculta-ma! Ne ducem la decanul tau… (el se sperie parca) si-i spunem ca ne casatorim si ca… ce mai…il invitam ca nas. Mergem pe urma la ai tai… la ai mei si… Tu o sa treci la seral si apoi te angajezi, poate chiar la institutul de cercetare… O sa faci un an in plus, dar numai bine ca o sa terminam impreuna. Ei, ce parere ai?El se ridica si… asa cum era, imbracata, o ridica si o invarti de era s-o ameteasca!
Lucrurile s-au derulat rapid. Decanul Vica cand i-a vazut a inteles totul, le-a intins fiecaruia cate o mana si i-a imbratisat! I-a ajutat ca un tata. Cu acordul parintilor nunta au facut-o rapid si au petrecut la cantina cu toti colegii.
Trecut la seral Victor a continuat munca de cercetare. Au absolvit amandoi. El a ramas la institut ca asistent, iar ea a fost repartizata cu mari eforturi ca educatoare la o gradinita. Se simteau fericiti, mai ales ca la un an dupa absolvire veni pe lume si Dorut, “minunea de copil”, cum ii spuneau ei.
– Bine, bine, mai Ardelene se auzi interpelat, dar pe baiatul tau nu-1 cheama Doru? Nu e el inginerul, electronistul, de la Centrul de calcul?
– Ba da, dar ce intrebi?
– Uite asa! Si izbucnira cu totii in ras. Aplaudara spontan!
– As dori sa spun si eu ceva, intra in vorba laborantul Lung. Nu cred ca o sa va suparati daca va retin si eu…
– O, nu, te rugam… sa te auzim!