– Aşa am cunoscut-o şi eu, în plus m-a impresionat la ea respectul ce vi-l acorda această fiinţă deosebită, care a fost Lucuţa. Interesant mi se pare felul cum s-a întâlnit şi cunoscut cu fostul ei soţ.
El provenea dintr-o modestă familie de muncitori. După moartea tatălui său, rămânând orfan la numai doi ani, maică-sa şi-a luat un serviciu să aibă cu ce-şi întreţine familia. Când era la serviciu pe dimineaţă pleca pe la patru şi se întorcea cam tot la aceeaşi oră după-masă. Când era de serviciu după-masă pleca pe la ora 12 ziua şi se întorcea cam la aceeaşi oră în crucea nopţii. Timpul pentru casă şi îndrumarea copiilor era foarte puţin. Uneori toată îndrumarea şi educaţia se rezumau la câteva ordine, sfaturi, dintre care unele se rezolvau, iar altele, dacă interveneau greutăţi, nu se mai rezolvau deloc.
Trecuseră mulţi ani, discuţiile de la mamă la fiu sau de la mamă la fiică erau tot mai rare, tot mai goale de conţinut. Parcă fiecare aştepta ca celălalt să plece să-şi vadă în linişte de problemele pe care le consideră el importante.
Copiii erau buni şi liniştiţi, de aceea probleme adevărate, probleme mari nu s-au ivit. Dar în loc ca timpul să permită o deconectare sufletească şi o apropiere firească, în perioada pubertăţii şi a adolescenţei, timpul ce trebuia acordat de părinţi copiilor, cărora le era imperios necesar în acel interval, confesiunile scădeau şi prietenia dintre mamă-copii scădea şi ea. Cu toate acestea, în această perioadă de timp, copiii sunt foarte avizi de cunoştinţe despre viaţă, despre personalitate, de ce nu chiar de cunoştinţe civice şi morale, care intră în obligaţia fiecărui om. Aşa cum spuneam mai înainte, toate discuţiile se rezumau doar la simple schimbări de replici şi nicidecum nu se făceau confesiuni sau o educaţie sexuală adecvată vârstei.
În asemenea cazuri, copilul, dacă nu-i “servit” cu ceea ce cere de la părinte, se va îndrepta spre alţii care i-ar putea umple golurile în materia care-i stârneşte lui interesul ori pasiunile.
S-a nimerit ca un tânăr de vreo 20 de ani, proaspăt ieşit din puşcărie, văzând mai mulţi copii pe stradă, să-i provoace “la un fotbal”. Copiii noştri, care erau în jur de 14-15 ani, au fost foarte receptivi şi s-a încins un meci de pomină. Tânărul puşcăriaş, nu era el antrenor, dar ştia bine să folosească credulitatea şi lipsa de experienţă a băieţilor, chiar a celor mai mari.
După ce au terminat fotbalul se retrăgeau într-un loc mai dosnic unde tipul le oferea galant câte o ţigară, iar acei care încă nu cunoşteau această îndeletnicire îi ajuta “s-o buchisească”…