Băieţii se şi vedeau “bărbaţi” într-o lume plină de aventuri. După ce prin această metodă tânărul puşcăriaş îi câştiga total, a început să le dea câte o treabă “de bărbat”. Nu doresc să enumăr aici toate tertipurile ce le folosea pentru a capta copiii, dar atunci când i-a venit rândul lui Paul, ei stăteau tolăniţi sub un gard, tipul le descria tainele “amorului”. La un moment dat, observând ceva, îi spune lui Paul:
– Măi băiete, fii atent, lângă Alimentara aia este o bicicletă verde. Te rog adu-o că trebuie să plec urgent, am treabă!
Fără să stea pe gânduri, Paul a fugit acolo, a pus mâna pe bicicletă în momentul în care stăpânul ei adevărat ieşea din Alimentara şi bineînţeles a pus mâna pe bicicletă şi pe Paul, căruia nici prin cap nu-i tuna că bicicleta putea fi a altcuiva decât a “LUMINĂTORULUI”, a tânărului puşcăriaş. Proprietarul bicicletei şi-a dat seama de manevră şi l-a prins şi pe Paul şi pe fostul puşcăriaş. A avut loc un proces. Puşcăriaşul s-a dus să-şi completeze vechimea, iar Paul a fost dat familiei pentru educaţie supravegheată. A fost constatată clar nevinovăţia lui şi s-a confirmat că băiatul a fost dus în eroare. În acest caz Codul Penal este clar: copilul sub 14 ani poate fi folosit ca informator şi faptele care le face fără intenţie nu-l pot duce la condamnare. Nu este răspunzător pentru asta. Cu toate acestea, maică-sa, ascultând de un “sfătuitor”, l-a trimis pe Paul la orfelinat, la orfelinatul cu “bariera orizontală” să-şi petreacă câţiva ani de viaţă acolo unde ai senzaţia că ai ieşit de pe Terra, aşa cum spuneai dumneata domnule Buia. Nu ştiu dacă şi el a fost în acelaşi timp cu Lucuţa la acel orfelinat. Pentru el a fost mai greu. Revenind de acolo i-au trebuit câţiva ani să-şi revină. Acest “revenit” a fost doar de suprafaţă, întrucât acel tânăr de 14 ani, apoi adolescent, a rămas cu o spaimă perpetuă în suflet şi cu o închistare în el. Nimeni nu i-a mai putut “cuceri” prietenia. În nimeni nu mai avea încredere. El era un temperament melancolic, iar după studiile şcolare de după “bariera orizontală” uneori aveai impresia că-şi uitase sufletul într-o gaură de gard, pe unde pândea ivirea vreunui “tată” sau a unei “mame” pentru el… Dar nu au apărut nimic pentru el, în acel gard găurit unde îşi uitase sufletul, acolo l-a uitat, acolo i-a rămas la şcoala de după “bariera orizontală, localitate uitată de Dumnezeu, dar mai ales de oameni.
Prima criză de personalitate şi de timorare a sufletului său chinuit a explodat în perioada efectuării stadiului militar. Toate încercările familiei de-al aduce mai aproape de casă au fost zadarnice.