Cu ochii în pământ, urmărind parcă să nu fie vreun obstacol în drumul de închidere a porţii. Ochii priveau drumul imaginar de închidere a porţii. Când poarta s-a lovit de stâlp închizându-se, ochii şi-au ridicat privirea spre zăvor, apoi, ca din întâmplare, privirea-i “scăpa” peste drum, unde, ca din întâmplare, se găsea un băiat frumos şi tânăr, care, culmea coincidenţei, închidea şi el portiţa. Ochii ei şi ochii lui Ştefan, căruia toţi îi ziceau Pista, s-au întâlnit scurt timp, privirile fiindu-le un fulminant fulger emoţional, după care privirile, obosite şi puţin ruşinate de intensitatea nestăpânită a gestului, au “fixat” pământul. Ca la o anumită comandă, ambele porţi s-au deschis brusc, izbindu-se de stâlpii de reazem şi amândoi tinerii ies din curte “aruncând”de pe marginea şanţului pietre imaginare, care, chipurile, nu lăsau poarta să se închidă.
– Ps…pst…ps !!! pâsăia Pişta ca un cotoi refulat.
– Te aud, şopti Iulica.
– Nu uita atunci, mâine la patru, ştii tu, bine ?
– Bine.
– Noapte bună.
– Bună, şi, ca fulgeraţi, s-a lipit fiecare de portiţa lui închizând-o, timp în care ei se răsuceau de jur împrejur, să vadă dacă nu i-a auzit şi “altcineva”.

***

Copilul, care dorea din suflet ca măcar acum bunicul său să-i termine această poveste, de prea multe ori începută, dar niciodată terminată, observă că de fiecare dată când îi spunea bunicul său povestea aceasta se metamorfoza. Nu putea să zică că povestea aceasta-l necăjea, sau îl înfricoşa, ori că făcea gesturi care să-l înspăimânte ori să-l ducă la dispreţ. Nimic din toate acestea. Bunicul său, când ajungea în această fază, purta pipa la gură şi în gură într-un anumit fel, pufăitul ei devenind mai leneş, copilul avea strania senzaţie că el, bunicul lui, cobora ”acolo”… în acel timp… când lumea aceasta era foarte tulbure… când oamenii se urau fără să se cunoască… când oamenii se omorau fără să se ştie măcar ceva despre ei, fără vină sau judecată… când războiul cultiva ura şi pe adierea ei îşi trimiteau MOARTEA.