Ea era convinsă că de aceea a făcut logodna să fie împreună cu Pista în puţinul timp ce-l mai aveau până va fi dus. Mângâierile primite de la mama-sa îl linişteau, îi făceau bine. Mama-sa a avut trei băieţi şi două fete. Băieţii i-au murit amândoi, Pista a rămas singurul ei fiu. Şi cum rar se întâmpla ca un băiat singur să fie cuminte, Pista a rămas acelaşi copil bun, neprofitor, nerăzgâiat cum frecvent observam aceste “valenţe” ale copiilor “unici”. El a ajutat-o tot timpul în gospodărie, fiind bărbat la lucru alături de taică-său, om de nădejde pe care acum, la vârsta aceasta-l trimit la război. Dacă nu ar fi fost asemenea vremuri, l-ar fi avut în casa părintească până pe la 25 de ani, punând şi el umărul la prosperitatea familiei. Dar aşa încă n-a adus nimic la averea familiei, şi tot familia mai trebuia să cheltuiască pentru el. Pierderea-i dublă dacă băieţii se-nsoară mai devreme şi aşa cum se zice: “omului sărac i se tot ia, lui nu-i vine rândul niciodată să şi primească”. Logodna în sine n-o deranja în calculele ei pe mama lui Pista, deoarece tinerii căsătoriţi lucrau pământul în devălmăşie, iar în primii cinci ani, tinerii lucrau cot la cot cu ambele familii dându-le ajutor. Apoi tinerii-şi făceau propriul lor “cuib” (casă) unde primeau ei ajutorul ambelor familii. Da, aşa era înainte, dar acum în război…
Abia spre dimineaţă mirii s-au putut retrage să-şi mai spună şi ei de-ale lor. Era pentru prima oară când discutau “pe văzute” şi fără moderator. Acum puteau şi ei să discute în linişte… era să spun în pace… Ciudat, dar parcă sentimentele de nelinişte, neostoite, momentele de nebunii au dispărut. Nici măcar nu au sesizat acest lucru. Cadrul, atmosfera dintre ei păreau naturale, neforţate, dar mature. Precipitarea vremurilor i-a făcut să uite hârjonelile de altădată. Păreau într-adevăr îmbătrâniţi. Evenimentele au reuşit să facă din doi adolescenţi, care au parcurs un timp nefast ritmului logic de creştere, să-i îmbătrânească, dacă nu biologic, măcar psihic. Mulţi confirmă că de fapt de aici începe crima în război.
Tinerii îşi manifestau temerea pentru viitorul lor, pentru căsnicia lor şi mai ales pentru evoluţiile viitoare ale evenimentelor. De dragostea ce-şi purtau nu se îndoia nici unul. Cu cât aprofundau şi concretizau discuţiile cu atât păreau mai neverosimile în această perioadă, în aceste vremuri ucigaşe. Cum să vorbeşti de muncă, când războiul, în sfidarea lui totală, distrugea totul? Cum să aduni ceva, să faci ceva, când războiul, care încă n-a ajuns pe aicea, a spulberat o jumătate de sat? Nu îndrăznesc nici să-şi pună întrebarea: unde vor locui după căsătorie? Casa lor se goleşte, casa Iulicăi, după plecarea fraţilor, rămâne pustie.