– Da, dar femeia aceea care atunci, poate-ţi mai aduci aminte, a strigat, eu ştiu că ei îi cam placi, ar zice orice despre mine numai ca tu să auzi şi să mă laşi că de “restul” se ocupă ea. Ar fi capabilă să-ţi facă orice ca să ne despartă. Moment în care Pista, încărcat preaplin de dragoste pentru Iulica, îşi îndrepta toate simţurile pentru protecţia ei. Lui, care acum câteva clipe ar fi “mâncat-o” de dragă ce-i era, auzind aceste vorbe din gura mult-iubitei, i s-a făcut lehamite de toţi şi de toate.
– Ştii ce, strigă Pista verde la faţă, am crezut că mă iubeşti, ce-i atâta tevatură că te-am văzut o dată la râu în furou? Nu eşti mireasa mea? Ce mă mai interesează cine şi ce va zice? Zică ce-o vrea, ne-am iubit şi ne-am luat şi cu asta cred c-am terminat!
– Se poate că aşa e şi aşa a fost, dar eu aş dori ca tu s-o mai ocoleşti, că mie nu-mi place că-ţi caută între coarne. Dânsa e o femeie căreia nu-i displac bărbaţii şi mie-mi place ce-i al meu, al meu să fie!
– Bine dragă, hai să mergem la musafiri!
– Hai. Şi aşa Iulica i-a “potolit” prima “tulburare” a lui Pista.
În camera unde s-a servit masa au sosit muzicanţii şi mesenii au ieşit la joc în curte. Nici mirii n-au fost mai prejos, băteau pământul de “mama focului”, izbindu-l cu cizmele şi cizmuliţele, pe “tact”. Mirele parcă dansa mai cu foc ca ceilalţi, poate avea energie în plus de consumat.
Dimineaţa i-a surprins la strânsul meselor, făcând curăţenie. Cine trecea pe acolo nici măcar nu putea bănui ce mare petrecere a fost. Au plecat fiecare la rosturile lor.
Zilele se scurgeau una după alta şi noapte de noapte Pista-şi făcea pedeapsa. Era din ce în ce mai rar timpul când mai putea schimba câteva replici cu Iulica. Deasupra satului plutea frica. Un nou lot de tineri urmau să fie jertfiţi în numele NU ŞTIU CUI. Un nou lot de “carne de tun” şi printre ei era şi Pista. Satul era într-adevăr în doliu. Să-ţi chinui viaţa să creşti un copil, un ajutor la bătrâneţe şi să vina CINEVA să ţi-l confişte ca pe-un obiect furat. Să se pună stăpân pe el, ca după aceea să şi dispună de el şi nu oricum, ci trimiţându-l la MOARTE. De unde şi cine le-a dat acest drept! Nu aceasta-i adevărata BARBARIE? Să distrugi, să nimiceşti un tânăr care încă n-a apucat să trăiască!!!
În această atmosferă încărcată de griji şi necazuri, de nemulţumiri, au plecat şi ultimii tineri la război! Până la Târgu Lăpuş au putut fi însoţiţi de neamuri şi săteni. Acolo au intrat în cazarmă, care era de fapt fosta şcoală, i-au dezbrăcat la pielea goală, i-au tuns la “zero”, i-au dezinfectat şi în locurile păroase i-au dat cu DDT, după care au primit ţinută militară, armamentul şi indicativul numeric.