Pista făcea toate acestea fără nici-o preocupare. Gândurile lui erau la Iulica, în sufletul lui nădăjduia s-o mai vadă o dată. Surpriza era mare, în uniforme nu se mai cunoşteau. Mai mult din joacă au început să se strige după indicativele numerice. Vrând-nevrând au intrat toţi în joaca aceasta. La un moment dat, aude pe cineva strigând un număr care nu-i era străin şi care el l-a jucat la Loto, dar i-a ieşit necâştigător. Cum nimeni n-a dat nici-o replică la acel indicativ, Pista-şi consultă propriul indicativ numeric, care era: 22505, numerele visate de el, numerele necâştigătoare de la Loto. În fiinţa lui a simţit un fior ca un fulger, în inima lui s-a cuibărit frica, tremura tot. Acum era sigur că numărul era un semn şi nu unul bun. Şi-a dat seama că de fapt toate aceste coincidenţe erau o premoniţie. Şi dacă aşa era, ei care mergeau la război la ce se mai puteau aştepta? Ce vise i-ar mai fi putut înaripa idealurile? Se pare că tot ce-a făcut în această viaţă pentru el “atât era”. Pista căzu într-o muţenie. Era o indiferenţă de neimplicare la nimic, de neparticipare la şotiile şi năzbâtiile care se obişnuiesc în toate colectivităţile de tineri. Nimeni şi nimic nu-l puteau lămuri că e normal cât trăieşti “să-ţi trăieşti viata” aşa cum e ea, aşa cum ţi se dă s-o duci. Poate că ar mai fi “mocnit” mult Pista dacă n-ar fi început, din ziua următoare, instrucţia tactică, care i-a adus aminte şi de laptele supt la pieptul mamei sale. Până atunci îi erau străine denumirile de: adăpost individual, tranşee, penetrarea unui câmp de mine şi desfăşurarea pentru luptă, şi multe alte munci (tactici) care nu le mai permitea revenirea pulsului la normal şi nici să li se vindece rupturile din palme. După-amiezile, pentru a nu-şi “ieşi din mână”, instrucţia se completa cu mânuiri de armament şi “lupta la baionetă”. De fiecare dată, orice tip de instrucţie se termina cu: ”pasul de manevră”, ”pasul de defilare” şi pe când ţi s-a dus sufletul din tine se dădea “tonul la cântec”, încheierea făcându-se cu “onorul la comandant”. După o săptămână de asemenea “preocupări” au depus jurământul.
Pentru ca acest ”eveniment“ să fie mai festiv, mai pompos, Comenduirea a hotărât să permită “un ultim timp de întâlnire” a soldaţilor cu familiile. Promisiunea aceasta i-a înviorat mult pe tinerii soldaţi şi a mai aplanat atmosfera între cătanele “nemulţumite”de turnura ce-o luau lucrurile în ultimul timp. Problema majoră era că trebuiau să depună jurământul faţă de ocupant şi nu faţă de “Rege şi ţară” ai cărei populaţie erau de drept. Mulţi dintre soldaţi erau unguri; nici ei nu înţelegeau de ce nu depun jurământul pentru ţara ai cărei componenţi sunt.