– Nu-i mai rabde pământul, şi-a zis oful o bătrânică.
Coloana s-a oprit prima oară după două nopţi şi-o zi de mărşăluit.
Întoarcerea Iulicăi în sat a fost o umilinţă şi mai mare, dacă am putea-o compara cu altele. La Târgu Lăpuş au fost mame, surori, prietene, dar mireasă, numai ea. N-a primit nici măcar un sărut de despărţire de la mirele ei. Iulica a vrut să întrebe un ofiţer de ce nu-i lasă să-şi ia rămas bun? Dar tipul aşa s-a comportat, de parcă Iulica nici n-ar fi existat. Ei erau ţărani, ei trebuiau să-i “servească”, şi nu ofiţerii pe ţărani. Cine n-a fost acolo poate spune orice despre o mireasă care se întoarce cu merindea mirelui înapoi, refuzată…că nu i-au permis să schimbe o vorbă cu mirele ei. Merindarea făcută cu mâna ei avea ajurat un text: “Poftă bună şi să mi te întorci sănătos!” Acum o poartă înapoi cu merinde cu tot… Aşa să le ajute Dumnezeu şi lor…
– Bunicule, şi tu erai printre soldaţi? îl întreabă nepotul.
– Da nepoate, şi eu am prins “trenul” acela umilitor, ultimul de altfel.
– Ţi-a fost greu, bunicule ?
– Greu nepoate, dar după câte vei vedea, nimănui nu-i este uşor sub ocupaţie. Tot timpul se găseşte ceva de împărţit, ceva de “arătat”, totdeauna se vor găsi oameni gata să-şi jignească semenii, să-i umilească!
Iulica se gândea cu părere de rău că n-a putut să-l bucure pe Pista cu noua merindare făcută pentru el. A încercat s-o pună de păretar ca să-şi aducă aminte de el tot timpul. Parcă acum e altfel?
Necazurile n-au luat sfârşit cu afrontul făcut de către ocupanţi la depunerea jurământului. Iulica era ferm convinsă că fostul instructor al lui Pista, acum ofiţer activ în trupele de ocupaţie, i-a “pus o vorbă bună” şi comandanţilor cu care a plecat pe front, întrucât e de neconceput ca toţi ce-i plecaţi să trimită ştiri acasă numai el nu. Şi cum să nu te doară când nu era scrisoare de pe front în care să nu se pomenească de Pista numai el să nu dea nici-un semn, ştiind că toţi sunt împreună.
Zilele treceau unele după altele, cu munca şi necazul fiecăruia, că bucuriile se pare că au trecut pe alte meridiane. Spre iarnă, odată cu frigul, sau poate tocmai de aceea, a început să se umple şi satul cu “cărţi cu chenar negru”. Băieţii noştri-şi plăteau “datoriile” de cădeau “la datorie” ca spicele în faţa secerii. Prima pe care a dus-o poştaşul, Iulica l-a rugat pe Dumnezeu s-o cruţe, să fie a oricui numai a lui Pista nu. Aşa a şi fost. N-a fost a lui Pista, a fost a lui Iosif, fratele său.