A mai trecut o lună de lipsuri şi umilinţe şi parcă numai familia lor era “datoare”, i-a murit şi ultimul frate, Loci. Şi el a “plătit” murind.
Cu toate că erau despărţiţi în timp, de front, de mai bine de o jumătate de an, speranţele îi ţineau împreună. Acum, în afară de mamă-sa nu mai avea pe nimeni. Iarna parcă a devenit şi mai rece după aceste constatări. În cele 60 de zile, fără soare, cât se întâmpla ca iarna să nu-l vedem pe aici, Iulica avea impresia că zilele nu numai că n-au soare, dar parcă-s negre. Negru-i era şi sufletul că mirele ei “nu-i răspundea” în nici un fel. Nu-i dădea nici o veste, nici-un semn c-o mai iubeşte.
Un alt lucru ce-i supăra sufletul era mama ei, care de când a primit ultima “veste neagră” a început să vorbească-n dodii. Preocupată în aşa hal de Pista, nu şi-a dat seama cât de greu apasă pe sufletul ei pierderea celor doi fii, durere care i-a luat minţile. Mama-sa a înnebunit. Fiinţa aceea care i-a dat viaţă, care-a iubit-o ca ochii din cap şi pe care a iubit-o şi-o mai iubeşte, trăieşte, dar… nu mai există. Nu mai contează… nu-i…
La început, Iulica nu s-a sesizat de schimbarea de comportament al mamei sale, datorită faptului că era calmă aşa cum o cunoştea, blajină, răbdătoare şi foarte stăruitoare în muncă. Pe măsură ce mintea o părăsea, nu-i reuşea cum ar fi dorit ceea ce făcea sau, altfel spus, reuşitele în ceea ce-şi dorea erau din ce în ce mai rare. La început, în timp ce lucra, apărea imprecizia: prin scăpări de obiecte, imposibilitatea tăierii ceva cum ar fi dorit, nu mai putea folosi acul, cuţitul, foarfecă. Dacă nu-i reuşeau, nu cerea ajutor, le arunca, le spărgea. Iulica, încercând să se apropie de ea, s-o ajute, s-o liniştească, să-i facă ea treburile care-i păreau mai greu de realizat de maică-sa şi văzând-o mai tot timpul agitată, obosită, stăruia să se odihnească, să se liniştească. Într-un moment de pauză, de luciditate acută în prezent, a realizat c-o spaimă de nedescris şi c-o durere inimaginabilă că nebunia mamei sale a doborât-o definitiv şi că fiinţa cea mai bună din viaţa asta devine de necontrolat în nebunia ei. Când a realizat că propriile puteri nu-i permit s-o mai ajute sau să se apere, s-a îngrozit şi teama a pus stăpânire pe ea. Se temea să mai rămână singură cu mamă-sa, întrucât a devenit un dement imprevizibil şi aruncările de obiecte o căutau tot mai des. Prin nebunia sa, mama i-a devenit duşman fără duşmănie, un duşman care imprevizibil fiind, oricând o putea lovi, o putea mutila sau chiar omorî, fără a avea măcar putinţa să se apere.