– Nu vreau să-ţi spun dar ce-l durea mai mult, era că tu nu-i răspundeai la scrisori. Nu i-ai trimis nici-o scrisoare…
– Doamne feri şi apară! Da cum poţi să zici aşa ceva când eu îi scriam mereu?
– Eu nu ştiu ce să-ţi răspund, dar pot să confirm că el îţi scria cât a trăit. Doamne m-a luat gura pe dinainte. În acest moment toate durerile şi umilinţele îndurate, toate speranţele şi aşteptările Iulicăi s-au transformat într-un urlet de fiară de nedescris, şi-a urlat atâta până a rămas fără glas. După această descătuşare, de toţi şi de toate, un plâns liniştit a pus stăpânire pe ea. Plâns la care Petre nu ştia ce să facă, moment în care Iulica şi-a dat seama că absolut tot ce-a iubit pe acest pământ nu mai este, i-a fost luat totul. Ca la o comandă s-a liniştit şi, uitând că Pista nu mai este, a început să vorbească cu Petre.
– Cu toate că n-am primit de la el un singur rând, eu i-am scris… lună de lună-i scriam. Toate ouăle găinilor le-am dat pe timbre. Cu toate acestea, un rând… un singur rând să-mi fi scris… dar nu…
– Ciudat, dar şi el îţi scria lunar. Ba mint. Drepturile noastre erau o carte poştală pe lună. Pista le scria şi ţi le trimitea numai ţie. Nici una acasă. Cum erau mulţi care nu mai aveau la cine scrie, toţi i le dădeau lui Pista, şi nu erau puţine, şi toate ţi le adresa tot ţie. Numai bunul Dumnezeu poate şti unde-s dacă spui că aici n-a sosit nici una.
– Nu, nici una măcar… Văd că aici nu-i vom da de capăt, spune-mi câte ceva despre el.
– Ce să zic dacă spui că aşa este situaţia. Poate a “cântărit” mult ceea ce a făcut el.
– Despre ce vorbeşti?
– Înainte de-a ieşi din România, dintre toţi pe care ne-ai văzut plecând de aici, că eu te-am văzut în Târgu Lăpuş, n-am mai rămas decât eu cu Pista. O parte dintre noi au dezertat, i-au prins şi i-au împuşcat, ceilalţi au murit de boli sau împuşcaţi. Pista era tare tulburat. Starea aceasta avea mai multe cauze. Prima era lipsa scrisorilor tale. Îmi tot povestea de-un vis c-un număr. Apoi a văzut că noi ardelenii eram folosiţi numai în misiuni imposibile de unde nu se mai întorcea nici unul şi, nu în ultimul rând, morţii noştii nu beneficiau de slujbe şi înmormântări după religie. Mai toţi erau lăsaţi pradă ciorilor, nici de mormânt n-aveau parte. Pista a auzit că vine un mare Ştab în inspecţie, n-a spus la nimeni nimic şi a ieşit la raport la Ştabul ăla. Toţi au rămas uimiţi, dar nu l-au putut opri că Ştabu-l văzuse deja. Pista s-a prezentat şi a raportat:
– Domnule Comandant, permiteţi-mi să nu părăsesc România.