Sunt întreţinător de familie şi am dreptul şi obligaţia să-mi protejez şi să-mi apăr familia. Acest război nu-i al meu şi eu n-am ce căuta în alte ţări dacă aceasta-i ţara mea! Ofiţerii se uitau unii la alţii şi, după mai multe schimburi de priviri, i-a răspuns:
– Soldat Nemet, vom verifica spusele tale şi dacă sunt reale îţi vom da răspuns asupra hotărârii noastre. Se pare că acesta a fost singurul răspuns, şi acesta dat printre dinţi, întrucât între încorporaţii din Transilvania erau şi români şi unguri şi slovaci şi alte naţionalităţi, iar aceasta nu era numai problema lui Pista, ci şi a acestei armate încorporate forţat. Cu toate acestea dacă aş fi ştiut ce-i trebuie lui, ce-i tuna prin cap să zică, mai bine-l tocam în cap decât să-l las să iasă la raport. Am văzut cât de cruzi erau hortiştii cu cazurile “speciale” şi din acel moment mi-am dat seama că şi Pista a devenit un asemenea caz. Tremurau pantalonii pe mine. Am văzut soldaţi împuşcaţi pentru întrebări mai “nevinovate” ca arzătoarea problemă a naţiunilor sau a Ardealului, problema spin a acestui război, a hortiştilor. Pe de altă parte, se zvonea că şi unii dintre ofiţeri dezertau, ceea ce făcea ca “acea” problemă a lui Pista să-i agraveze şi mai mult situaţia. Erau unii care spuneau că Pista n-o să păţească nimic de teama unor dezertări în masă. Alţii susţineau că după acea ieşire a lui Pista li s-a atras atenţia ofiţerilor să fie mai omenoşi cu “umpluturile”. Cert este că “drepturile” lui Pista au fost uitate şi de atunci nimeni nu s-a mai mirat dacă el n-a mai primit nimic din ţară, de acasă. Eram deja singuri pe lume. Izolarea aceasta o simţeau toţi ce-i din Ardeal. Pentru ei am devenit nesiguri şi eram bănuiţi la orice mişcare. Toţi simţeam acest lucru, dar lui Pista, sub o formă sau alta, i se şi preciza. Pentru el n-a fost nimic bun până acuma, dar de acum se pare că era un mort în viaţă. Şansa lui unică era dezertarea, care era acelaşi lucru cu moartea, dar acum măcar ştia că nu mai trebuia s-o aştepte. Îl vedeam noi mai abătut, dar nu şi-a destăinuit nimănui gândurile, noi am aflat aceste zbateri ale sale mult mai târziu.
În noaptea în care Pista s-a hotărât să dezerteze, s-a pornit o canonadă de artilerie, care era atât de puternică încât nu ne-am dat seama când s-au ivit zorile, exploziile proiectilelor au transformat noaptea în ziuă într-atât erau de multe, şi continuu secundă de secundă, de credeai că-i Sfântul Soare deasupra noastră. Aşa ne-au înnebunit o noapte şi-o zi, ca apoi ruşii să-şi pună “cătuşele” lor în funcţie, nimicindu-ne de tot. În ultimul moment am primit ordinul de retragere şi două săptămâni ne-am tot retras. Nimeni nu mai putea opri retragerea din spaima pe care am tras-o până am ajuns în Slovacia. Aici parcă ne-au mai iertat din pustiirea aceea de bombardament. Ne-au mai dat un respiro.