Cu greu i-a ticluit scrisoarea pe care-a considerat-o că-i îndeplineşte pretenţiile şi care avea cam următorul conţinut: “Dragă Iulica, dacă am putea face abstracţie de vremurile pe care le trăim, dacă am putea uita de felul cum suntem în acest moment, de durerea care-ţi apasă sufletul, durere care, de ce să nu recunosc, că am avut-o şi eu, o mare durere ca şi tine, şi nu-i vorba de pierderea mâinii, am căutat şi eu s-o port cât mai mult, să mă autoflagelez în propria-mi durere. S-o întreţin cât mai mult posibil. Ce mă face să sper într-o consolare, a unei dureri la cea mai bună prietenă a mea, căreia-i doresc să-i uşurez sufletul măcar un minut. Să-i uşurez greutatea ce-i striveşte sufletul, întrucât se ştie că, cu cât e mai mare durerea, cu atât avem tendinţa s-o ascundem mai bine în adâncul fiinţei noastre, ruşinându-ne şi umilindu-ne cu ea secundă de secundă, de parcă aceasta ar fi ultima medalie pe care am fi meritat-o în această viaţă.
Ştiind toate acestea, ştiind şi cât îşi preţuieşte fiecare fiinţa intimitatea, n-o să îndrăznesc să-ţi desfac durerea, ci, dacă-mi permiţi, s-o adunăm laolaltă, să avem un “patrimoniu” al nostru la acest capitol. Dureros în asemenea nenorociri că uneori, neavând vârsta priceperii lucrurilor, când “tăvălugul vieţii” dă peste tine, îţi mai creează un handicap pe care doar ajungerea la vârsta “priceputului” te mai poate absolvi de-o parte din durere, transformându-te până atunci, într-un mutilat al durerii, nefiind nici măcar conştient de ceea ce ţi-se întâmplă. Întâmplarea care ţi-o scriu este viaţa unui băieţel de opt ani.
Era o familie de oameni sărmani. La această sărăcie se mai aduna încă o sărăcie, lipsa sănătăţii. În acele timpuri, tatăl lui avea doar un sfert de plămân. Celelalte bucăţi şi componente ale plămânilor fie i-au fost extirpate prin operaţie, fie şi le-a scuipat pe gură când tuşea. Poate că n-ar trebui să mă “agăţ” de frumuseţea nevestei bolnavului, nu sunt sigur de cauze, dar toţi acei suferinzi, sau handicapaţi par să aibă femei de la frumoase “în sus”. Nu cunosc nici dacă sărăcia i-a “făcut” harnici sau aşa erau ei din născare, întrucât aveai impresia certă că singura religie ce-o cunosc era munca. În satul lor şi astăzi a te întinde puţin după masă este considerată o mare lene. Mama băiatului era referentă la primărie şi, după cum ţi-am descris-o mai înainte, îţi poţi da seama că era o femeie cu şarm, şi, nu le trebuia mult bărbaţilor “s-o observe”. Poate nu puţini “şi-au făcut planuri” cu ea, dar de încercat, după câte se ştia, n-a încercat nimeni. Prin anii 30, pentru a se erija în localitatea respectivă cât este de emancipată, dar mai ales cât de emancipate sunt femeile, s-a hotărât să se facă un bal, în acest context să se serbeze “Ziua Femeii”. Peste drum de locul unde era balul, era o magazie unde se depozitau cele necesare acestei sărbători.