– Dragii mei, Petre mi-a trimis o scrisoare din care înţeleg că ar dori să ne avem împreună. Eu îi mulţumesc frumos, dar trebuie să vă aduc aminte că eu încă mai sunt nefericita mireasă a lui Pista şi trebuie să-mi jelesc mirele, aşa după cum cere tradiţia, religia şi sufletul meu. Deci până atunci voi fi încă a lui. După ce-mi îndeplinesc această dureroasă obligaţie, mă voi mărita cu cine m-o cere. Până atunci n-am ce să vorbesc… Vă mulţumesc la toţi!… şi cu lacrimi în ochi a fugit la casa ei.
Din răspunsul dat de Iulica se înţelegea totul, dar în primul rând dragostea ei pentru Pista şi rigurozitatea respectării tradiţiilor, dar şi imposibilitatea conceperii vieţii proprii fără cel pe care l-a iubit. Tot din cele spuse eu am văzut că pentru mine ea n-a “avut ochi” cât a trăit Pista şi acum mă prezint la ea doar cu o singură mână… Mi-a dat de înţeles că ea nu închide uşa nici altor pretendenţi, dar la acest capitol nu prea avea mult de ales. Poate de s-ar întoarce ultimul băiat despre care nu se ştia nimic şi el să fie mai valid ca şi mine, dar săracul, după cum mi-au spus alţii, era de mult mort, a fost aşa de zdrobit că nimeni n-a putut zice precis că ar fi Laci…
Tot din spusele Iulicăi se vedea indiferenţa vieţii ce urma s-o trăiască, ea considerând că această filă din calendarul ei s-a rupt, şi ce ar putea urma pentru ea nu mai are nici o importanţă… Nu te poţi naşte pentru a doua oară!
Lucrurile ajungând aici, nu mai era nimic de făcut decât să aşteptăm ca roata timpului să se învârtă, evenimentele să se deruleze după legile cunoscute. Şi într-adevăr timpul trecea, războiul s-a stins şi odată cu el parcă şi satul s-a stins, şi cum să nu fie aşa dacă în sat, din partea bărbătească a lui, au mai rămas doar moşii, şi câte un copil ici şi colo… Parcă nici gălăgie în sat nu mai era cine să facă. Şi ca să se respecte această linişte, într-o bună dimineaţă, înainte de terminarea războiului, au dispărut şi “ocupanţii de ocazie”…
A trecut un an de jale şi lacrimi. Iulica stătea tot la familia Nemet, lucrând pământurile în tovărăşie. Femeile s-au obişnuit să fie împreună. Într-o zi Iulica plecă în satul vecin, la un cojocar, un unchi de-al ei, care-i făcea un pieptar. A luat pielea necesară şi a pornit. Se pare că a pornit mai târziu decât trebuia, ca să nu fie obligată să traverseze noaptea păduricea dintre sate şi a început să grăbească pasul. Greutatea din spate parcă creştea pe măsură ce creştea şi oboseala. În sfârşit a ajuns la unchiul ei, i-a spus ce-şi doreşte, a mai schimbat câteva vorbe şi a plecat. A trecut cu ziua prin pădure, dar s-a grăbit atât de tare că era lac de sudoare. La poalele pădurii era un pârâiaş limpede ca şi cristalul şi rece ca gheaţa.