A sosit şi ziua când am văzut lumina zilei. Mătuşa Maria plângea cu gura strâmbă. Aşa, cu un plâns scremut, i-a spus mamei ceva, după care şi mama a început a-şi strâmba gura şi a plânge cu sughiţuri. Am strâns (nu eu) ce era pe acolo şi pot să spun că de atunci am trăit la lumină. Am văzut prima oară ceea ce se numeşte SOARELE. SOARELE, după două feluri de nopţi. Aşa mi s-a prezentat fiul meu mie. Tu n-ai avut de unde să ştii, dar acest vis „prezentat aşa cum ai auzit de către fiul nostru, nu a fost un simplu vis, o povestire arhicunoscută din coşmarele vieţii de zi cu zi, în timp de război, visul a fost o premoniţie care s-a adeverit în totalitate. Poate au fost şi alte aspecte, dar şi eu, ca oricine de altfel, n-am pus mare bază pe acest vis, atunci. A trecut multă vreme până când mi-am dat seama că, de fapt, îmi trăiesc coşmarul visului. Atunci am încercat să mai reînnod visul, dar se pare că minunile n-au repetiţie. După câte îţi poţi da seama, n-aş fi putut face avort (nici n-am îndrăznit să mă mai gândesc la aşa ceva) şi nimeni n-ar fi putut atenta la viaţa fiului nostru, născut cu tunurile-n spate, tunuri care aruncau proiectile peste casa în pivniţa căreia eram îngropaţi de mai bine de doi ani. Îi mulţumesc Domnului că mi-a dat minte şi putere să pot trece peste două dintre cele mai mari nelegiuiri ale lumii.
S-a lăsat o tăcere…multe nu mai erau de spus. De fapt, prietenul meu plecase în acea localitate cu o treabă. Şi-a adus aminte de ce se afla acolo. A venit singur ca orice delegat şi aici şi-a găsit familia, formată din iubita lui de câteva zile şi un fiu matur care are şi el propria-i familie. Şi toate astea să le descoperi întâmplător, văzându-ţi umbra tinereţii, trecând pe lângă tine. A plecat să-şi rezolve problemele delegaţiei. Viaţa lui s-a deschis şi în acelaşi timp i s-a închis. Dezinvoltura şi tinereţea, bucuria de-a revedea locuri dragi sufletului său au dispărut, războiul i-a lăsat „sechele de care n-a mai suferit până astăzi şi, dacă nu era această delegaţie pe care şi-a dorit-o, nici n-ar fi avut habar de lucrurile ce s-au petrecut aici după plecarea precipitată a părinţilor, pentru a nu fi încorporaţi în armata ungară. După ce şi-a rezolvat problemele de serviciu, ca orice vinovat s-a întors la „locul faptei, să mai asculte, să-şi mai audă fosta iubită şi să-şi mai vadă feciorul şi familia. Ea, fără altă invitaţie, a continuat să povestească:
– Personal nu aş fi avut nici o lipsă dacă-mi rămânea familia în viaţă. După cum ţi-am mai spus, o bombă a căzut pe casa unchiului meu, unde au fost adunaţi cu toţii şi din tot ce-a fost, casă şi oameni, a rămas o mare pâlnie. Fiind numai cu pruncul, mă limitam la strictul necesar. Sinceră să fiu, dacă n-o aveam pe sora mea mai mare, Maria, nu ştiu ce aş fi făcut şi nu pentru că erau nevoi ori unde te uitai, ci datorită faptului că m-a traumatizat îngrozitor războiul. La început m-am temut să mă bag în pivniţă. Era foarte întunecoasă, umedă, igrasie, mucegai şi peste toate au apărut şi şobolanii. Dar zilnic aflai că era violată o femeie, o fată, de către un soldat, de o companie, femeia respectivă era dejdinată, puţine au mai trăit după un asemenea „tratament. Cui să te plângi? Şi dacă o făceai, era şi mai rău. Câte femei au murit în timpul violului sau imediat după aceea, le rămânea doar soluţia suicidului, pentru a nu da naştere unor copii făcuţi de monştrii. Asta m-a băgat pe mine în pivniţă şi teama asta mă copleşea zilnic. Am stat în pivniţa cu cele mai sus enumerate mai bine de 700 de zile.