N-aş supăra, nici să ating cu o floare, o doamnă. În oraşul nostru, zilnic, 30-40 de „doamne renunţă la un copil, avortează. Mulţi cred că aceste femei sunt de condamnat. Nu cred că-i bine. Sunt nişte fiinţe slabe care nu-şi cunosc rostul pe pământ! Se dau uşor bătute, sunt copleşite de situaţie. Efectiv nu ştiu ce fac. De unde să ştie cât de scump e un copilaş care întinde mânuţele zâmbind mamei! Dacă ea, săraca, n-are nici un copil, efectiv nu ştie ce este copilul. N-a trăit emoţiile unei mame, emoţii unice, care numai maternitatea ţi le dă şi boţul ăla de om. Femeia care a avortat n-a avut acest curaj.
Ce fetiţă nu şi-a dorit o păpuşă, dar să ai o păpuşă vie, care te doreşte şi-ţi îmbucură zilele cu fericire, lângă atâta mizerie din viaţa asta, făcându-te să uiţi de toţi şi toate, este fantastic. Atât de fantastic că-ţi este imposibil să explici acest lucru. Tinereţea sufletului tău, alături de puiul de om, să o cedezi acelora care încă n-au copii. Nu de puţine ori, mamele şi-au protejat copiii cu propria lor viaţă. Poţi explica acest lucru unei femei care îşi avortează prima plăsmuire a unei vieţi? Ştiu ele cum este să-ţi hrăneşti copiii şi când îţi vine ţie rândul, să te mulţumeşti a şterge farfuriile în care au mai rămas câteva resturi de la masa copiilor? Femeia îşi afirmă personalitatea nu prin forma formelor, ci prin ceea ce numai ea poate face: prin concepţie şi procreare. Aceste posibilităţi îi aduc protecţia în societate şi veşnicul nostru respect. Asta a fost mama mea şi regret că nu te-am cunoscut mai de mult, că şi tu ai fi putut să-i mai înfrumuseţezi viaţa ei, îngrozitor de grea, de care ea nu s-a plâns niciodată şi, crede-mă, că nu-mi aduc aminte s-o fi văzut, cu toate acestea, nefericită. S-au ridicat amândoi şi s-au dus la proaspătul mormânt al celei ce a fost: o iubită şi o nepreţuită mamă.
Aşa se termina scrisoarea în care un om îi povestea viaţa prietenului său, mai exact, a prietenei prietenului său.
– Din câte se vede, nu toate partidele sunt pierdute înainte de a începe, reluă Sebi.
– Nu doresc să-mi arog nişte funcţii pe care nu le am, dar ca simplu observator al acestei vieţi, cred că societatea ar putea avea ceva mai multă grijă pentru toţi. Mă refer la faptul că aceste situaţii cu mare pondere în oraşe, cazuri unde lucrează amândoi părinţii, educaţia copiilor prin exemplu personal, nu prea există. Părinţii vin acasă obosiţi şi toate discuţiile ce le poartă cu copiii sunt limitate la: cum ţi-ai îndeplinit sarcinile lăsate de ei. Îi mai chestionează despre carnetul de note, le mai capacitează orgoliul cu „vedeţi cum vă purtaţi să nu mă faceţi de ruşine, mănâncă, se uită la televizor şi… adorm frânţi. Cam searbădă educaţie, dar asta este. Dacă s-ar putea trăi dintr-un salariu, mama ar fi a copiilor, şi mulţi care azi au păcătuit, au călcat strâmb, nu ar fi puşcăriaşi, ar fi fost oameni de bază, nu ne-ar fi trebuit atâţia poliţişti, judecători, închisori şi, logic, am fi trăit mai bine. Dar cine vede aceste lucruri?
– Stai puţin, nu te ambala aşa de tare, îşi temperă Sebi confratele, uite, am aici o scrisoare din partea unui tată … i-o prezentă Sebi colegului.
– Cam ce-i trebuie?