Omul, de foarte multe ori trăieşte în el, în amintirile lui …mă fulgeră un gând… Ce ar fi păţit Primăria dacă la noi în oraş s-ar fi păstrat obiceiul ca servitoarele să se plimbe în oraş, în fiecare săptămână în ziua de joi … joi după-amiază? … Toate slujnicele din tot municipiul? …
Într-un oraş în care nu se mătură… din care nu se elimină gunoaiele… gazele… în acel oraş orice frumuseţe veştejeşte. Dacă, din întâmplare, o maşină calcă o pisică sau un şobolan, nimeni nu-l ridică de pe stradă, de la locul accidentului, ca să fie aruncat… Îl lasă acolo, pe caldarâm, unde trec maşini după maşini peste el, îl sparg, îl usucă, îl pulverizează în aerosoli… Asta-i altceva… Ăsta nu este gaz, este ceea ce se degajă după o mortăciune… dar cred totuşi că turbarea nu se poate răspândi pe aceste căi!… Dar animalele moarte nu mai muşcă pe nimeni… nu? … Acum se aude tot mai des de holeră… mai ştii? … de…
Fir-ar al dracului de treabă! … Vrei să-ţi aduni gândurile şi un nu ştiu ce sau un fitecine îţi deviază firul gândurilor!
Poftim! … Treci de tomberoane şi aici întâlneşti o cioată de copac. Şi ce mai cioată? … Este o cioată cu diametrul de 1,20 metri. Pe această cioată scria că acest copac a fost martor în oraş trei sute de ani. Acum nu mai avem nevoie de martori, acum avem nevoie de scânduri… scânduri făcute din… deci, copacul a fost „naţionalizat… Tristeţea locului constă şi în faptul că în municipiul nostru, copacii care au fost tăiaţi… aceşti copaci au fost puşi de elevii şcolii profesionale şi de localnici… dar cu „naţionalizarea acum se ocupă alţii, alţii iau acum beneficiile! … alţi-s patronii.
Am ajuns la podul Unirii. Mă gândesc cu regret că în viaţă am constatat un lucru enorm de trist. Unirea, la români, înseamnă 1859 şi 1918 şi cam atât… Viaţa noastră de zi cu zi nu ne spune nimic în această privinţă… Mira podului arată că această apă neagră, greu mirositoare – chiar şi după această ploaie torenţială ce abia a încetat – are o înălţime de 80 de centimetri de substanţe toxice, greu solubile, care în afară de faptul că omoară orice vietate din apă pe o distanţă de câţiva kilometri, municipiului îi aduce o pagubă mai mare decât producţia tuturor minelor existente în jurul oraşului …
Pagubele provin din alungarea orăşenilor de lângă râu, imposibilitatea agrementării lui, lipsa peştelui, a pescarilor, lipsa unui comerţ specific la „buza apei… Dacă această apă, Săsarul nostru, ar fi curat, am câştiga locuri de muncă, nu am consuma atâtea medicamente… Toate astea au oare vreun rost, acum, când „preţul omului este atât de mic?… Când el nu merită nici atât, să-i mături strada?… Cu toate că el nu este iertat de impozite. „Cineva… o persoană „însemnată mi-a arătat un calcul. Calcul care demonstrează că Baia Mare, dacă renunţă la minele ce le are şi purifică Săsarul, este mai în câştig. Şi valoric vorbind şi spiritual. Şi va fi incomparabil mai igienic decât acum.
– Domnule, eşti nebun?! … Cum să desfiinţezi minele? Şi minerii? … l-am întrebat eu mirat (cu toate că peste puţin timp am început să văd…)
– Mie îmi spui asta? … Mie, care pot să-ţi demonstrez că aceste mine au fost rentabile numai pentru patronii lor, atunci la începuturi … pentru stat niciodată! … îmi spune omul. Şi apoi, ai văzut tu aur la gâtul nevestelor noastre sau al nevestelor de mineri?
– Dar … să vorbim altceva. Ce-or fi căutat acei mineri la Bucureşti, cu lămpaşele?! …