La puţul Terezia a stat o lună, fără să dea pe acasă. Muncea până cădea jos. Nu discuta cu nimeni. Nimeni nu-i intra în voie. După o lună de zile a coborât jos. A ajuns acasă. A intrat în camera din faţă… în pat se găsea doar un schelet acoperit cu piele. Îi inundau nările cele mai neplăcute mirosuri… S-a dus la medic.
– Domnule doctor! Se poate face ceva? Mai este vreo şansă ?
– Simioane!… Fără ca tu să mă fi rugat, eu am făcut tot ce s-a putut face. Mai mult numai Dumnezeu poate!
– Dar, ar putea să trăiască?
– Eu, sincer să fiu, nu mai am speranţe…
S-a dus acasă, să-şi vadă iubitul său cadavru…
A deschis uşa şi se uita la ea… dacă ar fi crezut în duhurile rele, ar fi zis că ele i-au schimbat-o pe Lena, cu aceea ce sta acum aici… Fiinţa asta nu avea nimic din ceea ce a fost Lena. Nu era nimic din ceea ce a IUBIT el… Şi acum el să aştepte să-i pună lumânarea şi banul în mână!?…
Doamne!… Oare cu ce ţi-am greşit atât de tare?!…

***
Nu mai ştia de când bolea…
Să fi trecut luni?… Să fi trecut ani?… Nu-şi putea da seama. SIMŢEA… simţea două lucruri. Îi era frig la cap şi-i era foame… Nu avea putere să strige… cu capul a împins ceva de pe noptieră. Irina a auzit zgomotul şi într-un suflet a venit. A deschis geamurile, când s-a întors a început să urle… urla, cu ochii holbaţi… la soră-sa Lena. Arătarea din pat, era lucie la cap. Părul ei, îi stătea pe lângă urechi… cozile ei, cozile ei groase cât mâna, erau ca două pensule apropiate de cap !… Soră-sa, Lena, nu mai avea nici un fir de păr pe cap… chelise… Irina plângea, de se scuturau hainele pe ea. De ce oare n-a murit?… De ce oare nu a murit, dar să-i fi rămas părul pe cap?… Oare, Doamne, trebuia să sufere şi această batjocură?!…
S-a dus la ea şi-i mângâie faţa. Lena, parcă înţelegea ce se întâmplă. Ea îi primea mângâierile, dar nu pricepea de ce plânge Irina… Încă plângând în hohote, Irina a luat un batic cu care şi-a îmbrobodit sora, trăgându-i-l şi pe frunte. Acum i se vedeau doar ochii şi faţa. Pomeţii erau parcă şi mai ascuţiţi… găvanele ochilor şi mai mari.
Un fior i-a pătruns fiinţa şi, pentru prima oară, ia fost silă de această arătare din pat… de soră-sa. Până acum n-o văzuse aşa… acum s-a speriat de ea. Pentru ca Lena să nu observe nimic, i-a luat cozile şi a ieşit cu ele. Când s-a întors, i-a adus supă să mănânce… îi era ruşine… pentru acel moment, când i-a fost scârba de soră-sa… ce urât lucru… Simion nu mai venea acasă săptămânal, aşa că el nu ştia că Lena începuse să mănânce. A trecut un timp… într-o zi, când el era acasă, uşa camerei se deschide şi iese moarta în pragul uşii. Semăna cu o fantomă. Văzând-o, Simion înlemnise. Nu a fost capabil să scoată nici un sunet. Îi părea ciudat modul cum îi era legat baticul… ea, care niciodată nu purtase batic, numai la treierat şi la fân… şi capul parcă i se micşorase!… Lena plângea… uşurat… sfârşit… liniştit… cu o mână, încet, şi-a tras baticul de pe cap… Simion, zărind-o, a căzut jos… Lena… Lena, care avea cele mai frumoase cozi, groase cât mâna… acum nu mai avea păr pe cap… parcă se vedeau ceva… ceva ca nişte bube… şi ce urechi mari avea! Irina îmbărbătând-o, o împingea înapoi în pat.