– Poate, puţin s-a exagerat, au fost într-adevăr şi povestiri mai lungi, schiţe cel mult, au fost aşa de umane, aşa de frumoase, cu bun simţ, că m-am gândit că aşa, la o lună, două, putem să publicăm şi aceste încercări literare, întrucât ele interesează (observaţi şi dumneavoastră partea economică) şi de publicat, ca specialist, dumneavoastră vă daţi seama mai bine că editurile azi fug numai după câştig, nu ar publica o chestie de suflet petrecută într-un sătuc românesc de mineri.
– Măi Sebi, văd că faci ce faci şi tot tu eşti la suprafaţă! Dar eu te avertizez că nu doresc să fiu prezent la înmormântarea ziarului, aşa că mai analizează şi tu cam ce este ziaristica!
– Şefule, voi fi mai atent, voi fi mai atent mai ales la ecourile unor astfel de materiale şi vă voi ţine la curent cu evoluţia ziarului.
– Mă bucur că ai înţeles, îţi doresc succes!
– Mulţumesc şefule! – Sebi ieşi.
În biroul lui îl aştepta Sanda. Proaspătul prelucrat Sebi s-a bucurat că va putea schimba câteva vorbe cu o persoană tânără, dar mai ales plăcută, agreabilă, după duşul şefului.
– Bună Sanda!
– Bună ziua, domnule Sebi!
– Ei, ce noutăţi aduci? Vii din oraş sau direct din Ungaria?
– Da. Vin direct din Ungaria şi cu toate că ceea ce doresc eu să vă spun mai poate aştepta, m-am gândit că la ora asta redacţia ziarului este plină şi vă pot găsi şi pe dumneavoastră, aşa că m-am abătut pe aci.
– Spune-mi ceva despre Sandu!
– Sandu este bine. Pansamentul i-a fost luat şi nu i-a rămas nici o cicatrice, nici un semn. În această săptămână se va întoarce la serviciu. Cu această ocazie noi ne-am cunoscut. Ne plăcem. Încă nu pot afirma că ne-am şi îndrăgostit, dar atunci când suntem împreună, ne simţim bine. Despre asta o să mai vorbim, o să vin eu atunci când se va întoarce Sandu. O să venim împreună şi o să mai povestim.
Eu aş dori să povestesc altceva acum.
La spital, într-un salon, era o femeie mai în vârstă, chiar bătrână, această femeie trebuie să vă spun că m-a impresionat în mod deosebit. Gândurile mi se abăteau la ea, la ea şi la bătrâni în general, cam cu aceeaşi atenţie cu care mă concentram şi asupra problemelor mele, începând să-i respect până la venerare. Şi cum să nu faci asta când îi vezi aşa chirciţi, neaspectuoşi, uneori cu toane, cu nervi, refuzând sprijinul oricui? Uneori refuzul lor este atât de hotărât încât ai crede că le faci cel mai mare rău, făcându-le un mic serviciu, dar sunt capabili să plângă de bucurie, de le-ai făcut, sau de supărare dacă nu li le-ai făcut.
De multe ori, pur şi simplu, simţeam că explodez dacă eram pusă să aştept un singur minut. Azi mă uit la bătrâna noastră, soţul ei a murit de un an, ea de atunci aşteaptă continuu. Este trecută cu mult de şaptezeci de ani, cu toate astea îşi vede de viaţa ei zilnică, calmă şi liniştită, viaţa de azi şi din altă zi. Ce secret deţine?… Cum poate ea ca din nimic să-şi facă o ocupaţie? Este incredibil… Nimeni nu poate şti ce secret deţin bătrânii. Nimeni nu poate aprecia viaţa unui bătrân. Am văzut un film în care un tânăr era zidit într-o cameră, de unde el transmitea diferite mesaje, ştiri, în eter. După un timp, timp care nu era măsurat în ani, l-au scos de acolo şi nu au fost mulţi aceia care să-l declare cu mintea întreagă…