Acest lucru m-a durut cel mai mult, că nişte animale, nu numai că-şi pot imagina, dar îşi pot permite să te desfiinţeze, să se joace de-a DUMNEZEU-ul cu tine, să nu poţi face nimic în faţa acelor bolnavi psihic care, uite, pot şterge cu buretele o persoană din această lume şi ca jignirea să fie maximă, indivizii respectivi, de multe ori nici nu ştiu ce-i o şcoală, şi-ţi hotărăsc ei soarta, ei, care niciodată nu s-au gândit măcar să facă un bine, ei care n-au avut niciodată vise şi aspiraţii, ci numai pofte, ei să ţină în mână (că de minte nu mai povestim) restul vieţii tale. Cine-ţi poate măcar alinia gândirea la asemenea posibilităţi? Perspectiva celui sechestrat, care îşi poate face ultima rugăciune, întrucât, chiar dacă viaţa îţi rămâne, ea a fost frântă în acel moment. Nici tu, nici ceilalţi nu vor mai fi la fel pentru tine după această întâmplare. Devii un handicapat psihic, un nimeni la care toată lumea crede că-i poate face un bine. Dar să vă spun ce pofte aveau domnii violatori ai tuturor drepturilor umane. Ei preferau să nu folosească pentru „programul lor femei de lume, care după cum spuneau domniile lor, n-au sfiiciunea unei femei măritate, mame care nu au preocupări de a-şi înşela bărbatul. Vedeţi dumneavoastră, preţuiau sentimentele pure, nedisimulate. Dezbrăcarea mea o făcea şeful, care scotea câte o piesă ca la orice program de striptease. Între timp, mă mai pipăia, mângâia, mormăia în continuu ceva. Îmi studia reacţiile şi mă fotografia pe faze. Nu mă interesa ce mormăia. Nu cred în bandiţi omenoşi, dar după ce şi-a terminat consultarea, m-a lăsat în pace şi a plecat. În următoarea seară s-a repetat programul, identic cu cel din seara precedentă: dezbrăcare, pipăiri, fotografieri. Dimineaţa aţi venit voi şi m-aţi luat la Secţie. Asta-i declaraţia mea şi sunt sigură că în ceea ce priveşte Legea 23, nu multă lume-i mulţumită. Ce doresc însă să atrag atenţia, având şi o fetiţă, că 1/3 dintre cei ce se nasc sunt schizofrenici şi oricare din ei poate „şterge” orice persoană. Mulţi dintre ei ocupă posturi şi funcţii importante, de unde răul produs poate fi şi mai mare, şi încă nimeni nu s-a gândit cum se poate rezolva, mai bine zis cum se poate apăra, lumea de dezaxaţi. În josul paginii era semnătura. Mărginean a spus că pleacă dar pentru el ar fi fost o prostie să plece şi să nu vadă reacţiile lui Mircea, care nu numai că citea nişte întâmplări groaznice, dar aceste lucruri i se întâmplau fostei iubite, dacă nu şi actualei. Mărginean era un om logic, realist, a trecut prin multe, dar uitându-se la Mircea când citea, avea impresia că omul încărunţeşte văzând cu ochii… Mircea s-a ridicat scurt, i-a întins declaraţia Anei, a mulţumit şi a vrut să plece. Mărginean l-a oprit.
– Mirce, ai citit ultimele 48 de ore petrecute de Ana, dar de 24 de ore ea este acasă. Mai trebuie să-ţi spun că Ana i-a spus deja toată tărăşenia soţului, care şi aşa e destul de gelos, şi n-ar fi de dorit s-o vizitezi în aceste momente. Din câte ştiu eu, soţul ei nu i-a zis nimic. Tace, nu vorbeşte cu ea. În momentul arestării, Ana a cerut examinarea medicală pentru a se constata dacă a avut raporturi sexuale. Nu a avut nici un raport sexual. Cu toate acestea… De mâine merge la serviciu. Şi aici, ştii… dar era sigur că Mircea n-a mai auzit ultimele replici, fiindcă în starea în care era, nici nu şi-a dat seama când a ieşit din apartament, preluând cu el o parte din umilinţele îndurate de Ana.
Mircea a ajuns acasă. Mintea şi sufletul său erau bulversate. Telefonul suna. Era tot Mărgineanu.
– Mircea, am omis să-ţi spun că am arestat pe cei doi şi unul pretinde că te cunoaşte, că-i eşti prieten.
– Pe mine?!!! Te pomeneşti că eu oi fi fost celălalt?
– A, nu, i-am prins pe amândoi. Unul cetăţean român, chiar din localitate, a umblat el prin mai multe ţări, şi celălalt este cetăţean austriac.