– Şi cum îi cheamă:
– Unul a zis că Gore…
– Gore? idiotul, Gore ai spus?
– Da, e aşa greu de memorat?
– Şi când l-aţi arestat?
– Azi la ora 1459, de ce?
– Mărginene, îţi poţi imagina că, cu nici cinci minute înainte, eu am coborât din maşina lui, s-o întâmpin pe Ana şi să-i fac cunoştinţă idiotului cu ea, cel puţin pentru asta mă aflam eu la poarta institutului, dus de el cu maşina lui, şi în timp ce Nae îmi explica dispariţia Anei, m-am dus să-i spun lui Gore. Numai că acesta dispăruse.
– Îl „luaseră” colegii de la poliţie.
– Deci el o răpeşte pe Ana, şi mă duce pe mine, ştiind că ea e închisă, să-i fac cunoştinţă cu ea, timp în care el îşi bate joc de amândoi. Cum poate fi cineva aşa de ticălos?
– După câte vezi… Ultimele ştiri primite de Mărgineanu i-au schimbat sentimentele de vinovăţie, brusc, în mânie. Până acum de el nu şi-a bătut nimeni joc şi nimeni nu s-a folosit de buna lui credinţă, făcându-l ridicol în propriii lui ochi. Acest lucru este deosebit de umilitor pentru orice fiinţă, dar pentru un bărbat ca el! Era de nesuportat. De nesuportat era şi faptul că nu avea posibilitatea unei „revanşe cu persoana care i-a făcut această umilitoare figură, dar în sinea lui îşi spunea că-şi merită soarta dacă el, bărbat matur, licenţiat, poate fi dus cu preşul de un fitecine, mai ales că persoana în chestiune niciodată nu şi-a manifestat dorinţa de-a fi prieteni, cât a fost în ţară. Acum, într-adevăr a dat dovadă de „gură cască. Îşi merita acest afront. După toate aceste analize şi imputări, Mircea a ajuns la concluzia că un somn nu ar strica, dar nici nu s-ar lipi de el fără un somnifer.
După ce s-a trezit, Mircea şi-a dat seama că nici somnul nu i-a fost un sfetnic bun, de fapt ce-ar fi vrut să-i „precizeze somnul lui?
În primul rând să-l scape de remuşcările pe care le avea. După cum spunea şi Mărginean, el a fost îndrăgostit de Ana şi în nehotărârea lui, cum şi pe cine trebuie să iubească, însurat fiind, numai că n-a vândut-o pe fosta, care se dovedeşte că-i şi actuala iubită. Trecând peste treburi, Mircea ar dori o reapropiere de Ana, dar una oarecum legală, adică de consolare, ştiind că soţul Anei, în aceste momente, o neglijează. Adevărata problemă aceasta era. Ce să facă să, reînnoade prietenia cu Ana, ţinând cont că Gore era prietenul lui, şi el, cel care o iubea pe Ana, nici atât n-a făcut să-i dea un telefon, s-o pună în gardă. Deci acestea erau problemele lui Mircea şi, pe lângă toate acestea, el dorea să intre iar în graţiile Anei, să-i recâştige prietenia dar, dacă se poate, acest lucru să-l înfăptuiască fără a fi respins. La aceste probleme trebuia să găsească Mircea calea de rezolvare şi somnul nu i-a indicat nici o soluţie. Totuşi, dacă omul doreşte cu tot dinadinsul, ideile-i vin. Aşa a ajuns Mircea la concluzia că o scrisoare ar fi mai potrivită în aceste momente decât prezenţa lui fizică în casa Anei. În plus, o eventuală refulare a sentimentelor lui poate fi mai uşor de primit, dar mai ales de suportat în scris, decât s-o vadă ieşită din gura pe care o iubeşte. Oricum, soluţia găsită pare convenabilă, Mircea simţi o uşurare cu toate că el nu realiza că Ana era prizonieră când el era cu Gore şi trecu la redactarea scrisorii propuse. A formulat-o cam aşa.