În orice gară, oricât de mică este ea, pe peron nu este noroi, există câteva alei, alei care, dacă nu sunt asfaltate, sunt făcute cu dale de beton şi o mare porţiune între linii este umplută cu savură. Deci, nu există noroi… Aici, în compartiment, pe banchetă, nu pe jos, erau nişte urme, urme ce se luau pe haine şi parcă totul ar fi fost îmbibat în motorină, aşa de gros era jegul, noroiul.
Mă rog, poate că dânşii, angajaţii CFR-ului, nu o să reuşească să spele toate cele 13 vagoane într-o singură zi, dar unul singur, măcar acela să fie temeinic curăţat, s-ar putea… dar asta la alţii… nu la noi şi la „ăştia”….
În compartimentul vecin se discută, se dezbătea problema dacă trenul merge sau nu până la Satu Mare. Pentru unii ar putea părea un paradox… În mersul trenurilor se merge…din 1907 dacă se citesc tablele indicatoare, fixate pe vagoane, se merge… se merge în acea direcţie şi la acea destinaţie… şi totuşi… După o oră de mers, se părea că trenul, totuşi, stă cam prea mult în aceeaşi staţie. Omul se uită pe geam şi vede conducătorul trenului cu lămpile de semnalizare ale trenului în braţe. Acum este clar, trenul staţionează…
– Domnule, aici este Odoreiul?
– Nu domnule, e Medieşul.
– Păi, cum?
– Uite aşa….
– Şi noi nu mergem mai departe?
– Cu trenul ăsta… nu…
– Păi, domnule, te rog frumos, cum se ajunge la Satu Mare?
Şi uite aşa, omul nostru cu bilet cumpărat până în Odoreu, se făcuse şi autostopist. Nu vă plictisesc, spunându-vă că pe aici nu circulau autobuze, că majoritatea maşinilor care treceau pe acolo nici nu se uitau la cei ce stăteau pe marginea şoselei, ba le mai şi râdeau în nas. În sfârşit, iată un tractorist de omenie care, după ce şi-a terminat reparaţiile, s-a oferit să-i ducă, cu scuzele că „duba” lui nu-i aşa de elegantă şi este şi cam prăfuită…
Aceşti călători, minţiţi de C.F.R., s-au urcat, cu toate că inima lor nu le prea dădea ghes, orgoliul nici atâta. Trăind în acest secol, în secolul rachetelor, să fii remorcat de un tractor, într-o călătorie de afaceri, este un mare impediment, chiar este un afront.
În astfel de ocazii, toată lumea circulă cu „maşina mică”, pentru a nu-ţi şifona ţinuta… şi acum să călătoreşti cu tractorul… sau mai degrabă cu remorca lui… nu se făcea, dar altă soluţie nu era. Nu exista nici o posibilitate reală de a comunica, de a te deplasa, de-a lua legătura cu cineva, din acel punct mort „între câmpuri”. I-au mulţumit tractoristului de bunăvoinţă şi „resturile” din trenul de Satu Mare s-au cocoţat în remorca tractorului. Ca plimbarea lor să fie şi mai dulce, la intrarea în Odoreu – localitate până unde C.F.R.-ul se angajase să-i ducă – de la remorcă a sărit siguranţa unui cauciuc (făcuse pană) şi inelul ce ţinea pneul. Dacă cel ce conducea ar fi fost neatent, călătorii ar fi putut fi victimele unui accident în momentul când acestea se întâmplau.
Pe tractorist l-au lăsat acolo, cu pana lui cu tot, în localitatea unde într-adevăr venea un autobuz, unul ce purta numărul 6. Şi cum autobuzul tocmai plecase la Satu Mare, s-a ajuns… tot cu autostopul…
Omul şi-a terminat treburile în Satu Mare şi se îndrepta spre gară cu gândul să se intereseze care-i trenul ce îl va duce, nu la Medieş, Odoreu sau în altă parte, ci la Baia Mare…