Aşa s-a ajuns ca programele care ar putea fi văzute şi de copii şi care ar putea fi şi educative, se dau după miezul nopţii, ca de exemplu muzica, viaţa actorilor, a compozitorilor, simpozionul, grijile şi insomniile românului şi altele, care ar merita să fie văzute, dar…
– Bunicule, lasă astea… hai spune-ne o poveste, matale ştii aşa de frumos să povesteşti, mai frumos ca RAI-I-ul…
– He… He… sunteţi voi şmecheri, dar să ştiţi că nu mai sunt poveşti frumoase.
– Cum aşa, bunicule?
– Vedeţi voi, copii, până nu de mult, poporul acesta, poporul român, era un popor cumpătat, bine instruit şi cu dragoste de oameni. Apoi a venit revoluţia din ‘89 şi de atunci toată lumea vorbeşte de mâncare. Ba s-ar mânca unii pe alţii, că-s din alte partide, ba s-ar mânca pentru că-s din altă sectă religioasă, ba că ar mânca şi ei o bucată de carne, că dintr-un salariu mediu pe lună nu-şi pot lua mai mult de 10 kg de carne şi asta s-o roadă goală… că pe el îl rod taxele comunale şi obligaţiile faţă de stat.
Şi apoi mai vine şi guvernul cu poveştile lui de groază reală, că dacă vezi un film de groază, el trece, ştii că trece şi că tu nu vei păţi nimic. Dar în poveştile de groază ale guvernului suntem cu toţii cuprinşi şi nimeni nu scapă. Acum mă credeţi?
– Mama… mamă, bunicul ne sperie! strigară nepoţii în cor.
– Nu eu, guvernanţii ne sperie pe toţi…
– Tată, dă-le pace să se culce! – îl rugă mama copiilor.
– Păi, ce, eu îi ţin? Tu nu vezi că ei nu mă lasă în pace?
– Of… toată ţara se judecă şi acum începeţi şi voi?
– Noi nu… noi nu am făcut nimic, sar Dănuţ şi Vlad, bunicul nu ne spune poveşti!…
– Nu ştiu dacă este poveste, dar ceva tot o să vă spun…
Pe vremea când eu eram ca voi, la şcoală primeam şi noi lecturi particulare. Ei bine, aceste lecturi, care de multe ori ne erau ca nişte bolovani legaţi de gât, întrucât se dădeau pentru o vacanţă, cam atâtea cât pentru 10 ani de şcoală, erau, cu toate acestea, un mod real de a face cunoştinţă cu cărţile… cu noi.
Pentru noi era clar că aceste povestiri, romane sau alte tipuri de scrieri, erau la nivelul nostru, deci eram foarte curioşi cât suntem noi de deştepţi. Aşa cum ar spune un şahist, ne verificam coeficientul IQ. Pe de altă parte, mai auzeam şi de poveşti pe care nu le cunoşteam şi ne bucuram de ele. De prin ‘56-’57 au început şi tipografiile noastre să tipărească, cu mai multă râvnă, poveşti. M-am întâlnit cu Slavici, Ispirescu, Dulfu şi alţi scriitori binecuvântaţi ce şi-au plecat urechea şi au pus sufletul ca şi copiii românilor să aibă poveşti. D’apoi, Bădia Ion, cu „amintirile” lui. Ce mai, aveam şi noi ce citi şi o făceam cu deosebită plăcere, până la venirea tovarăşei învăţătoare cu lecturile ei particulare. Noi ştiam titlurile cărţilor şi autorii, pe măsură ce ne dicta titlurile noi eram din ce în ce mai fericiţi.
De această dată, o bună parte din titlurile înşirate erau deja citite, până când auzii: „Făt Frumos Măzărean, de M. Sadoveanu”.
Ne uitam unii la alţii, ridicam din umeri şi se părea că nimeni nu ştie nimic. În pauză ne-am apucat cu toţii să-i înşirăm pe Feţii Frumoşi şi ne-au ieşit:
– Cu stea în frunte.