Elisabeta părea că se inhibă, sau se ruşina de comportamentul ei, încă copilăros, sfiiciune care devenea o barieră reală în relaţiile lor de suflet, mai intime, mai aparte. Din aceste motive, nediscutate încă între ei, relaţiile lor se răceau vizibil.Ca o ironie a sorţii, Iosif omul pedant, cu mult tact, simţind această detaşare care era clar că va duce la respingere, cu mult regret, într-o seară frumoasă de iunie când liliacul le mai mângâia încă nările cu parfumul său inconfundabil, după o fericită seară petrecută în familia Elisabetei, şi-a mărturisit intenţia de-a se retrage din viaţa ei, până când se va putea decide Elisabeta să se căsătorească. Dacă el va fi alesul, îi va oferi cu deosebită plăcere inima şi visele sale. Auzind intenţiile lui Iosif, Elisabeta şi-a adus aminte de versurile lui Coşbuc:

“Nu te-ai priceput!
Zici că-s mândră şi n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde ştii? În cale
Ti-am umblat şi-n deal şi-n vale,
Şi-ori unde te-am ştiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Să mă-mprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine, (nu rimează cu Iosif)
Şi plângea durerea-n mine,
Că tu nu te-ai priceput.” (nu poţi spune totul,nu?)

Iosif punând această problemă pe neaşteptate, a surprins pe toată lumea, deoarece Elisabeta nu era încă de măritat, fiind prea tânără. Deci graba aceasta, cu care s-a precipitat Iosif să-şi prezinte sentimentele, nu era justificată. Din câte se ştia încă nu sa pus nici o problema pentru a stabili ceva, a decide ceva, cu atât mai puţin cea a măritişului când existau trei candidaţi pentru acest fericit eveniment. Nici o reselectare a candidaţilor nu se impunea. Cu toate acestea, după această neaşteptată şi sinceră declaraţie, pe Elisabeta a podidit-o plânsul care i-a adus aminte şi alte dureroase versuri din Coşbuc:

“Plângi acum. Te-a-nvins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea,
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.”

Într-adevăr plânsul ei nu a încetat toată seara când, despărţindu-se, Iosif a rugat-o să-i spună şi lui care-i motivul real al acestei stări sufleteşti? După ce Elisabeta s-a mai liniştit, şi degeaba încerca ea să-i „desluşească” ceva lui Iosif, că plânsul din nou o răbufnea. Într-un târziu a reuşit totuşi să-i dezvăluie cauza care i-a provocat aceste accese de plâns:
Aş fi dorit de mult să avem şi noi o discuţie mai apropiată, cu mai puţini curioşi, dar până acuma nu s-a putut, cât că probleme tranşante noi doi n-am avut niciodată. Din această cauză, am considerat că este suficient timp pentru aţi dezvălui o parte ale sentimentelor mele. Timp este într-adevăr destul, şi nu se întrevedea nici-o grabă, până ce tu te-ai.