Elisabeta era ultimul fruct al dragostei familiei Maier. Era ultimul şi cel mai preţios. În familia lor, imediat după acel prim război mondial, copiii, din şase născuţi de mamă-sa doar unul singur a trăit mai mult de un an, ceilalţi “s-au sfârşit” de dizenterie. În acele vremuri nu erau nici medicamente şi nici asistenţa medicală a acelor timpuri nu putea face minuni. Oamenii îşi înmormântau an de an fructele dragostei fiecărei familii, copiii, şi unele familii, cum era şi familia Maier, în afară de înmormântările anuale ale fetelor, unicul băiat, care a scăpat de moarte prin dizenterie, împlinind deja patru ani, l-au luat apele murind întunecat. Aceste îndolieri continue, aceste încercări de procreare şi creştere a unor urmaşi, care în final se transformau în înmormântări, coborau în suflete necrezutul sentiment de nulitate, de lipsa rostului şi sporului pe acest pământ, de incompatibilitate în împlinirea familiei. Toate aceste triste evenimente, lăsau urme adânci în viaţa familiei Maier. Deznădejdea era cu atât mai mare cu cât ei au “pornit în viaţă” cu dragoste şi credinţă, ştiind că bunăstarea lor va fi munca şi sănătatea lor şi a familiei lor. Dacă pe ei i-a ajutat Dumnezeu, de copii în schimb, nu se puteau bucura, cu toate că n-au abjurat de la credinţa lor, de la preceptele credinţei, ei fiind un cuplu cu temere de Dumnezeu, muncitori, oneşti, respectuoşi în relaţiile cu semenii. Maier, singurul om din această parte de lume care ştia să prelucreze lemnul până la înnobilare, el omul care era capabil să realizeze orice produs din lemn, indiferent că acesta se făcea în fabrici, erau mobile unicat sau fantezii. Realiza aceste superbe prelucrări a lemnului, după gustul şi pretenţia clientului, a posibilităţilor de plată. Nu există reper ce se putea executa din lemn şi el să nu-l ştie face, de la oliţa de noapte şi până la mobila de stil, o făcea atât de bine, de frumos, încât era o mândrie să ai în casă un obiect “ieşit” din mâna lui Maier. Pasiunea pentru lucru binefăcut era cunoscută în tot ţinutul. Cealaltă pasiune a lui Maier era pentru religie, pasiune înnăscută de altfel în casele fiecărui meseriaş. Numai că aici credinţa era mai mare deoarece în satul acesta, în Băiuţ, biserica lor romano-catolică fiind singura din sat, a servit la buna înţelegere între toate confesiunile existente, şi aşa se întâmplă şi astăzi când cele trei confesiuni îşi ţin slujbele în ea. Înţelegerea aceasta le-a impus-o chiar satul, condiţiile lor de relief, ne mai existând un alt loc unde s-ar fi putut construi altă biserică. Cu toate aceste fapte, fără a-şi alarma soţia, Maier şi-a dat seama că asupra familiei sale există o umbră, pe care nu ştia cum s-o îndepărteze. Nu ştia nici unde vine şi nici ce fel de păcate planează asupra lui, a familiei sale. Nevăzând nici-o deschidere la acest capitol, şi văzând cum îi „dispar” copiii ca într-o sacrificare jertfelnică, an de an, se rupea sufletul în el la citirea versurilor poetului :
“Copii sărmani, n-avură parte,
Şi steaua nu le-a strălucit;
Au rătăcit pe căi străine,
S-au prăpădit şi au murit…” Aşa stând lucrurile, pe Maier, tot mai des îl obseda un gând:
“Ah, dacă-ai şti-ncotro anume?
Acolo cum ai vrea să pleci!
Să uiţi durerile din lume,
Şi acolo să rămâi pe veci!…”(St. O. Iosif)

Zi de zi ideea din capul lui Maier prindea contur, cu toate că era o cruzime neobişnuită pentru el şi se gândea cum o să-i spună Elisabetei, soţiei sale, care nu şi-a părăsit niciodată satul natal.