Acest fenomen de înrobire a nevestelor era un lucru comun, obişnuit acelor vremuri, păstrat din “negura vremurilor” negre pentru femei, când ele nu erau considerate decât om de gradul 2 . Probabil că din acele timpuri să se fi păstrat butada:
– Măi Ioane, parcă vine un om.
– Ba nu. E o femeie. Cu toate acestea nu puţini bărbaţi îşi îndeamnă femeile să se revolte împotriva acestei nedreptăţi cum o face şi Eminescu în următoarele versuri, care se potrivesc şi în acest caz:

“De cât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne?viaţa ginţii mele,
Decât o soaţă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!”

O altă poezie cunoscută, a lui Coşbuc de această dată, suntem (sunt) sfătuiţi să ne mulţumim şi să preţuim ceea ce Dumnezeu ne-a dat:

“Trăieşte-ţi doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?”

şi cu toate acestea, după nenumărate sarcini, în condiţiile precare ale medicinii de atunci, după munca fără întrerupere dintr-o casă mare, cu pretenţii mari, sănătatea doamnei Maier se ruina vizibil. Era însărcinată, dar n-a reuşit să mai aducă încă o viaţă pe lume, murind atât ea cât şi copilul, în timpul naşterii. Elisabeta n-a rezistat timpului şi muncii reclamate de pretenţiile gospodăriei sale. N-a reuşit atât să trăiască să-şi vadă fiicele la casele lor. Soarta i-a fost împotrivă. Jalea a fost mare, ca la ori care “dispariţie” a mamei, a femeii, polul, elementul de polarizare a liniştei şi toleranţei, a armoniei oricărei familii, soţia, factorul de stabilitate şi siguranţă a ori cărei case. După trecerea unei perioade de la acest trist eveniment a urmat o perioadă de “trezire”. Unele lucruri au rămas în faza în care erau când trăia Doamna Elisabeta. Aceste constatări, mai bine spus: aceste lucruri nefăcute de nimeni după moartea soţiei, pe militărosul Maier l-au scos din “ţâţâni”. Prima dată el nefiind angrenat în asemenea tipuri de munci, a constatat că multe au fost “omise”, lucruri care altă dată se făceau fără a lui participare şi nici nu ştia când şi cum se făceau acestea. Cum pentru el, principala preocupare fiind munca sa de tâmplar, nu s-a gândit măcar o dată să-şi inventarieze întreaga casă, dar acum, când fetele grijeau de animale, a observat că unele alimente lipseau, altele se stricau. Fetele n-au primit dreptul de-a umbla la „cutia cu bani” şi nimeni altcineva nu mai făcea cumpărături. Cu alte cuvinte, ar fi fost cine să facă, să ducă munca acestei case mai departe, dar…. Lucrul acesta l-a scos din ritmurile lui pe Maier. A început să devină nervos, să ţipe la fete, ba uneori le mai şi “altoia” cu toate că locuia împreună cu ele şi vedea şi el că fetele că lucrează întreaga zi. Familia sa, a cărui exemplu era de urmat în Băiuţ, după moartea Elisabetei s-a transformat într-un fel de cazarmă, unde Maier era caporalul şi fetele soldaţii.
Fata mai mare, Ana a observat că dacă-i “dă dreptate lui Maier” este scutită de reproşuri şi de bătăi. Dezorientat, Maier a început, să curteze diferite femei, situaţie care de cele mai multe ori transformă o casă în adevărat câmp de luptă şi suspiciuni şi face ca orice discuţie nevinovată să devină incendiară.