Puteai să mergi în excursie unde-ţi dorea sufletul, sau unde ai fi dorit. După cum şti, până atunci nu “n-au dat pe nici unul banii afară din casă” ca să-ţi poţi permite aşa ceva. Acum aceste vise au devenit realitate. Întâmplarea a făcut ca datorită lucrărilor de construcţie de la Porţile de Fier 1, care au ajuns la final, am putu urmări inundarea viitorului lac de acumulare şi odată cu el insula Ada Kaleh. Aproape toţi angajaţii flotaţiei au făcut această excursie în celălalt capăt al României. Continuând cu excursiile, am luat la rând mănăstirile din Moldova şi alte trasee de vis. Vă puteţi imagina în ce stare de exuberanţă trăiam. Cine eram noi în acele vremuri! Mai adăugaţi acestei stări şi faptul că am avut atâţia vizitatori în flotaţie, vizitatori de “mare calibru”, şefii de state, miniştrii din varii domenii începând din Cuba şi terminând cu Australia. Bineînţeles că toţi doreau să cumpere câte o “flotaţie cu covoare”, pe care s-o ducă la ei în ţară, de la IMMUM. În acea perioadă am văzut atâţia şefi câţi poate nu vede un bucureştean într-o viaţă. În plină “efervescenţă creatoare de muncă” de bucurie şi încredere se găseşte un “cineva” care nu are altceva mai bun de făcut, decât să facă o demonstraţie “altcuiva” că schimbarea fluxului tehnologic, ar putea duce la un succes “şi mai şi”. Doamne dacă ne-ar fi spus cineva ce va urma ar fi fost judecat pentru propagandă antiproletară. Nici “duşmanii de clasă” nu şi-ar fi putut imagina o asemenea răzbunare şi cu o astfel de „reuşită” S-au întâmplat lucruri de neimaginat pentru experţi, nu pentru oamenii simpli. Lucruri imposibil de redat, dar posibil ca apocalipsa de s-ar fi pornit nu cred că ar fi fost aşa de groaznică.
Uzina noastră de prepare, uzină fruntaşă, uzină model, s-a transformat într-un iad. Schimbându-se fluxul tehnologic, s-au schimbat reactivii şi în final totul a dus la formarea unei spume consistente, care atingea în unele locuri chiar trei metri. Se bănuia că în anumite locuri ar putea fi un utilaj, un motor, pompă, numai datorită faptului că acolo se formau ceva vârtejuri formate din acea spumă. În aceste condiţii de muncă, tot mai mulţi erau acei care părăseau flotaţia căutându-şi alte locuri de muncă, eventual alte întreprinderi, chiar dacă părăseau Băiuţul. Tot ce înainte se executa planificat, acum se făcea la “sfânta întâmplare”, şi cum e normal, în asemenea situaţii, au început avariile, accidentele etc.…
Cum toţi care erau meseriaşi buni plecau, noii veniţi în locul lor, erau persoane care nu doreau să lucreze în CAP-eu cu cinci lei pe zi, când aici câştigau atâta într-o oră, şi se angajau în flotaţie. Marele neajuns al acestor noi angajaţi era faptul că ei nu aveau nici-o noţiune despre disciplina muncii Habar n-aveau de ce înseamnă o flotaţie, şi nu ştiau mai nimic din ce ar fi fost normal să cunoască. Nu erau capabili să sesizeze pericolul, cauzele lui. “Ăştia ne sunt oamenii, cu aceştia defilăm”, dar nu se specifica pe care… lume. Aşa s-a început ca morile de minereu, să macine şi oameni.
Moara frumosului morar “a căzut” în jurul orei 21. “Noul regulament” nu permitea părăsirea utilajului, a serviciului, dacă nu era în stare de funcţionare, până nu reintra în circuitul productiv. În moară au intrat doi lăcătuşi; Tudor şi Ioani cu obligaţia de-a scoate blindajul căzut. Barele se desprindeau uşor, numai că pe măsură ce dădeau jos vechea căptuşeală, moara îşi schimbă continuu centrul de greutate. Omul care trebuia să blocheze moara în poziţia necesară efectuării decăptuşirii bandajelor, în loc să execute frânarea cu frâna, s-a mulţumit “s-o ţină” cu o rangă. La o alunecare a răngii, moara a început să se rotească cu cei doi lăcătuşi în ea. Lăcătuşii din moară, c-o prezenţă de spirit nemaiîntâlnită, ori poate că i-a mai iubit Dumnezeu, au început să alerge în sens invers printre bare şi segmenţi, sărind în sus la ori ce întâlnire cu barele, reuşind să scape cu picioarele întregi şi ne măcinaţi.