“Tu, care cobori şi urci în neagra tăcere cântec şi viaţă,
Tu, care cunoşti DOUĂ NOPŢI; una jos şi alta în sus,
Şi cântecul totuşi pentru lumină l-ai spus,
Minerule, cu gându-mi de mii de ori cu tine cobor…”
Atât de frumos e “prins” în această poezie de Emil Isac calităţile lui Ioşca, că-ţi vine să te întrebi dacă nu cumva poetul l-a cunoscut pe băiuţan. Dar acum nu este timp pentru asemenea întrebări. Nori negrii întunecau cerul patriei. Un alt coşmar a lumii şi-a început desfăşurarea. S-a pornit al Doilea Război Mondial. Acum oamenii în afara temerilor zilnice (căci asta-i viaţa nu?) mai adăugau sufletelor lor şi alte spaime. Spaimele după vieţii lor, a fiilor lor, a rubedeniilor. O spaimă generală secerătoare de vieţi, aducătoare de nenorociri de care nimeni nu ştia dacă acestea se vor întâmpla aici în sat s-au pe pământuri străine, departe de orice fiinţă cunoscută. Erau temeri specifice pentru locuitorii transilvăneni, care de-lungul secolelor au avut parte de nenumărate cotropiri şi împilări de toate felurile, grozăvii ce le făceau atât la cotropire cât şi la retrageri. Cu alte cuvinte când în alte locuri se întâmplau împilări, aici acestea se suportau la dublu lor, la triplu. Aceasta era soarta transilvănenilor, de aici plecau temerile lor cele mai multe.
Ca şi în alte războaie, l-i sa rezervat minerilor “mobilizarea pe loc”, adică ei nu vor pleca să-i împuşte alţii, ei vor muri în propriul mormânt, mina, deoarece nu de puţine ori în timp de pace nu se asigură materiale de siguranţă, în speţă lemnul, apoi în timp de război… şi dacă nu au aţi ştiut, “mobilizaţii” nu primesc salar deci… jertfa-i completă.
“Pământul nu-i curat la o poruncă
Nici nu va fi prin ordin sau insultă
Că tragedia lumii e prea multă
De aceea o salvare-avem: în muncă”, zice Adrian Păunescu
şi nu cred că greşeşte, dar aici aceasta se numea muncă forţată. Deci Ioşca, minerul, n-a plecat la război, dar nimeni nu ştia prin ce subterfugii nu a fost luat la război Ludovic. Nu că ar fi văzut invidie pe el, dar ar fi dorit să ştie ca să poată să-şi salveze şi pe copiii lor de la măcelul altora. În schimb, mecanicul Feri, băiatul care “ scotea buna dispoziţie” din buzunar a fost luat, probabil şi ei aveau nevoie de bună dispoziţie şi de oameni frumoşi, că tineri toţi erau cei ce plecau la război. Într-un timp foarte scurt evenimentele ce se desfăşurau rapid, năucitor, de regulă toate erau cu despărţiri şi tristeţi.
Elisabeta şi-a luat munca în primire la Cooperativa din Dămăcuşeni era destul de mulţumită de ceea ce făcea şi se părea că aşa o catalogau şi şefii ei şi chiar cooperatorii din sat o simpatizau. Cu toate acestea, războiul a trecut, problemele Elisabetei pe planul al doilea, dacă nu pe ultimul plan şi dacă nu ar fi fost mulţumită de serviciu, ar fi murit de plictiseală. Satul fiind cu specific agricol, oamenii fiind truditori ai pământului, îi puteai vedea dimineaţa, la plecarea la muncă, ori seara când se întorceau acasă frânţi de munca pământului. Dimineaţa se grăbeau să ajungă la câmp, la muncă, iar seara erau aşa de obosiţi că nu aveau nici-un chef de vorbă. Îşi completau proviziile de care aveau nevoie pentru ziua următoare şi se grăbeau să-şi termine treburile pentru a se putea odihni. Poate au observat că este “ o faţă nouă” în cooperativă, dar ei n-aveau timp pentru ei, necum pentru alţii. Cam aşa se scurgeau zilele ei de muncă, de viaţă.
În ultimul timp, a început s-o viziteze, cu o oarecare frecvenţă, Ludovic lăcătuşul, care numai Dumnezeu ştie prin ceva metode, a reuşit să scape de mobilizare.