– Lasă că l-a bate Dumnezeu.
– Tu, ce fac eu cu mâna mea îi sigur.
– Nu-ţi mânji mâinile cu el. Lasă-l în plata Domnului.
– Bine, cum zici tu. De fapt eu nu pentru el am venit, eu am venit pentru tine. Erji dragă, te rog frumos, te rog mult de tot să fii soţia mea. Am adus şi ce trebuia pentru început, verighetele. Poftim, şi-i înmână două frumoase verighete. Ca dintr-o trezire, Elisabeta s-a tras în spate.
– Ioşca tu ai uitat că eu SUNT măritată?
– Dacă-mi bănui ceva pe lumea asta, lucrul acesta-l bănui, acesta-i singurul lucru ce m-a durut şi mă doare. Acum nu mă mai interesează nimic, şi sunt aproape sigur că după o “întrevedere” în doi, Ludovic o să ceară el divorţul.
– Îmi pare rău că ai uitat. Nu pot să divorţez, eu sunt catolică.
– Nu contează. Sunt capabil să fac orice numai să accepţi să te măriţi cu mine.
– Ioşca te superi dacă te rog ca în astă seară să nu mai abordăm această temă? Nu vrei să ne întâlnim mâine şi om mai vedea cum om aranja lucrurile acestea?
– Cum doreşti tu Erji. Totuşi înainte de a pleca, trebuie să-ţi dau şi o veste tristă. Am gândit că o să-ţi spun mai pe ocolite, dar şi el a avut un loc în inima mea, ori cum m-a gândit nu pot ascunde un lucru atât de trist, atât de regretabil. Iosif, fostul meu prieten, inginerul şi al tău curtezan, ne-a părăsit luna trecută. A murit într-o explozie la combinatul la care a lucrat după ce a părăsit aşa de neînţeles, Băiuţul. Te rog să mă ierţi că ţi-am spus acum, că nici ţie nu ţi-e uşor, da ştiu cât te-a iubit, şi că şi el ca şi mine, era capabil de orice, numai să te ştie fericită.
– Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Plânsul a pus stăpânire pe Elisabeta şi a fugit în hotel să n-o vadă Ioşca plângând. Oare de ce plânge? De mila ei pentru umilinţele îndurate din cauza soţului ei, după Iosif acel om care i-a făcut cele mai frumoase declaraţii de dragoste, ori de viaţa ce-o mai are de ispăşit alături de nevrednicul ei soţ? Se pare că viaţa ei a început să fie un amestec de lumini şi umbre cum bine zice poezia aceasta:
“Când tristeţea se amestecă cu înserarea
– au amândouă aceeaşi culoare –
devin împreună o curioasă licoare,
ce cu teamă să beau aş putea.
Ca singur să mă laşi,
pe cap cu această nelinişte,
din spaima seri ai mai luat
şi gustul pâinii veşniciei l-ai dat .
Când eternităţii din trup i-ai smuls
şi pe malul celălalt te-ai dus
de departe ai auzit al meu suspin
de veacuri cunoscând de ce plâng.
(Papa Ioan Paul al II-lea, Karol Wojtyla)
Cu această stare, Elisabeta a intrat în hotel numai cu gândurile ei. Realiza, ceea ce pentru alţii era evident de multă vreme, faptul că toţi curtezanii pe care i-a avut au fost, şi în cazul lui Ioşca şi Feri mai sunt, oameni deosebiţi şi ea s-a lăsat îmbrobodită de Ludovic, care se pare că-şi cunoaşte bine rosturile lui, dar din câte vede ea, de soţia lui nici că-i pasă. E drept că nici ea nu a luptat, n-a făcut nimic ca să fie cu unul sau altul dintre aceşti băieţi. Ea a primit ce i s-a oferit, neimplicându-se deloc în propria-i viaţă.