Băieţii, curtezanii ceilalţi, nu au avut din partea ei nici-un gest, nici-o promisiune care să le amorseze dragostea, speranţa cât de puţin că ar putea fi el unul dintre acei predestinaţi. Aşa efectiv “a rămas” la Ludovic. Şi Ioşca era un interlocutor minunat, o iubea şi nu numai el şi ea se simţea fericită în preajma lui. A observat că întotdeauna era preocupat de ea. Făcea ori ce ca Elisabeta să se simtă bine, ca ei să nu-i lipsească nimic niciodată şi ea “ la lăsat” în stand by, ori nu s-a implicat, tratând relaţia cu el cu prea multă uşurătate ca să nu spună indiferenţă. Indiferenţă aceasta faţă de un om care a început să trăiască “prin tine”, în preajma căruia nu numai că te simţea-i bine, dar în preajma căruia nu te-ai plictisit niciodată, nu trebuie nici măcar afişată. Ioşca era un bun povestitor şi uneori chiar dacă povestea despre munca lui, despre ortacii lui, povestea, cu căldură, cu pasiune, atât de frumos de parcă trăia din nou acele faze pe care le spunea. Elisabeta nu-şi aducea aminte de toate poveştile ce i le-a spus Ioşca, dar printre ele era una mai ciudată despre ortacii lui care a impresionat-o în mod deosebit. Parcă şi cum îl aude pe Ioşca povestindu-i:
“Există în mină un loc mai larg, unde se pot aduna toţi minerii din acea galerie, unde se face pontajul şi acei care pot veni acolo, şi mănâncă. Locului acela-i zice “la masă”. în afară de masa maistrului, există şi ale mese (în timpurile actuale-i interzis mâncatul în subteran) dar la masa maistrului se face adunarea de după puşcare (20’ este interzis să se intre la locul de muncă) şi ori de câte ori este nevoie. Adunarea înainte de apelul de ieşire se face pe o perioadă mai îndelungată întrucât, fiecare echipă, după cum îşi isprăveşte treaba, se adună “la masă”. Cam aceasta era vremea când s-a petrecut acele evenimente, îi spunea Ioşca. O parte dintre oameni se mai “ uitau” prin traista cu merinde, unii povesteau, alţii pur şi simplu aşteptau să se adune toţi să poată ieşii afară. În acel moment, dintr-o parte a “mesei”, apare un accidentat la picioare, şi nu după mult timp, din altă parte a “ mesei”, apare un vagonetar cu acelaşi mod de accidentare. La amândoi le erau rupte cizmele şi aproape că le era rupt şi tendonul lui Achile. Accidentele erau ciudate prin locul în care erau dar şi datorită faptului că cei doi accidentaţi aveau profesii diferite. Unul era vagonetar iar celălalt lăcătuş. După rumoarea de “iniţiere”, maistrul i-a rugat pe cei doi să povestească ce s-a întâmplat cu ei, de arată, cum arată. A început să-şi povestească primul păţania lăcătuşul: “Eu am fost repartizat să aduc împreună cu încă doi colegi o şteagă ( vagonet special pentru transportul de materiale lungi) de ţevi pe care urma să le descărcăm în locurile unde trebuiau montate. Ajungând în dreptul uşii de aeraj, care acum iarna are o forţă deosebită în resorbţia aerului ce-l obturează, pentru a o menţine deschisă şi a închide cu reţinere această uşă. fără a prinde pe cineva în timpul cât durează închiderea, colegii mei au hotărât să fac eu acest serviciu, reţinerea uşii. Ei au trecut împreună împingând vagonetul cu ţevi, iar eu am considerat că voi rezolva mai bine această problemă, dacă o să ţin uşa cu spatele, mergând uşor cu ea lipită de mine, de spatele meu, şi ea nu va fi izbită la închidere. Aşa am crezut eu, dar nu am ajuns nici la jumătatea intervalului de închidere a acesteia, când m-a aruncat pe sus şi în faţă, iar la închidere mi-a prins picioarele sub ea. Dacă nu era linia ferată îmi tăia picioarele de tot, aşa m-am ales numai cu cizmele rupte şi tendonul lui Achile julit bine”
– Bravo ţie îi zice maistrul, da tu cum ai procedat de ai asemenea realizare, că pe unde umbli tu nu sunt uşi de aeraj?
– Domnu’maistru, dumneavoastră aveţi dreptate, începe tărăşenia vagonetarul, că şi în cazul meu alte “forţe” au acţionat, nu eu mi-am rupt cizmele, ci Alexa.
– Cum Alexa?, sare maistrul…