De copil a fost dus de tatăl său la butin, la pregătirea lemnului pentru făcut case. L-a învăţat dulgheria. Aici ce să facă un dulgher la bloc? Orice necesităţi aveau, le spune-au la sindicat. Sindicatul le zugrăvea, le repara instalaţiile electrice sau de apă, pe cele sanitare şi totul gratis, de la stat. Aşa s-a ajuns ca aceşti oamenii să nu mai ştie rostul timpului, să nu preţuiască un moment în plus cu familia. Au început să nu mai aibă nici un fel de preocupări. Oameni tineri după ce se odihneau. se plictiseau de enormitatea timpului inutil. Au început să-şi “caute” preocupări: o şeptică, o berică, o fătucă, poate un film şi cam asta.
Erau ca o armată în refacere. Oamenii erau în criză de preocupări, oameni buni, oameni de bază, oameni întregi… se pierdeau. Ori ce prostie se întâmpla aici: bătăi, scandaluri, insubordonări şi chiar furturi parcă toţi se înghesuiau să participe… din lipsă de preocupare. Această cauză, această lipsă a unor preocupare pentru timpul în care minerii nu erau în şut a dus că şi-a pierdut cei mai mulţi consăteni, cei mai buni oameni, care au părăsit locurile acestea de amorţeală generală. Ar fi plecat şi el, că se zvonea că şi la noi s-au redeschis minele, dar cum el nu aveam deloc pământ, în satul lui, pământ măcar atât să-şi ridice o casă, ori măcar atâţia bani ca să-şi poată cumpăra una gata făcută. Dar era nevoie de mult mai mulţi bani. Cu toate acestea s-ar fi dus. Avea speranţa că-l vor ajuta părinţi; dar Elisabeta nici nu voia să audă. Despre aşa ceva. Apoi a dobândit şi el titlul de stahanovist şi ar fi fost o greşeală să nu beneficieze de avantajele acestei situaţii. Îşi aduce aminte ca şi astăzi, de acea zi când l-au făcut stahanovist. Era pe 3 August, o vreme dumnezeiască. Un soare minunat, plăcut, mângâitor parcă. Toată lumea era în haine de sărbătoare pe platoul numit aeroport. Acolo era adunată TOATĂ populaţia Văii Jiului cu mic cu mare. Fanfara intona valsuri de Strauss şi a început acele valsuri cu veşnic însoţitorul IMN al MINERILOR. Banii curgeau gârlă pe bere, mici şi pe orice prostioare care se vindeau de „suveniruri” la tarabele improvizate din leaţuri şi care după ce-şi vindeau “produsele” erau făcute “focuri de tabără” de către copii. Erau şi jucării şi vase de pământ, despre care se ştie că nu le prea agreează minerii cu excepţia oalelor de fiert sarmale. Totuşi şi ei îşi cumpărau câte o păsărică, un fluier, o ocarină, din pământ sau alt obiect care să-i amintească de locurile de baştină, de fostele lui rădăcini. Şi copiii aveau partea lor de sărbătoare, şi se cunoaşte că părinţii nu precupeţesc nimic când e vorba de odraslele lor. “Comerţul” s-a orientat să nu piardă un leu din această afacere, aşa că puteai să vezi zahărul metamorfozat în sute de forme, culori şi dimensiuni. Patisierii, nici ei nu erau mai prejos, ca să nu amintim de piesele de îmbrăcăminte: de la şepcile de hârtie şi iască, pai, până la paltoane. Despre jocuri şi jucăriile aduse aici, în afară de mingi şi baloane, las fantezia dumneavoastră să şi le imagineze. Găseai aici lucruri care uneori nici nu ţi-ai puteai imagina că se pot vinde şi cu toate acestea erau oferite şi… cumpărate. Banii se aruncau nu se cheltuiau…
Într-o margine a “târgului amenajat”, era construită din scânduri o estacadă, având balustrade pentru… susţinerea unei mari pânze roşii, drapată cu lozinci de slavă şi îndemnuri. Pe estacadă „treceau” numeroase echipe de dansatori care îşi etalau priceperea în dansul popular din zonă şi chiar din alte părţi ale ţării. Această sărbătoare era dedicată cinstirii proaspeţilor stahanovişti. Era într-adevăr o sărbătoare de suflet o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, dar şi o etapă a vieţii pentru mulţi dintre cei aflaţi aici.