Se aflau prezenţi la această sărbătoare de suflet, de cinstire a muncii şi a stahanoviştilor, TOATĂ populaţia VĂII JIULUI, şi spun acest lucru deoarece pe atunci puţini “specializaţi” în furturi, sau dintre acei care profitând de această sărbătoare ar fi putut “opera” liniştiţi, oamenii fiind “la chermeză” şi casele pustii. Dar pe aceşti oameni, pe minieri, nu se pune problema că nu-i „căutau” hoţii, uneori nici neamurile de pe unde se trag nu-i căutau.. Călătoriile erau scumpe şi foarte nesigure. Se considera o adevărată expediţie să faci o călătorie de 3-400km. Chiar dacă buzunarul ţi-ar fi permis, să călătoreşti cu trenul, să dormi prin gări 3-4 zile, să schimbi cel puţin de trei ori trenurile, nu-i ardea la nimeni şi-ţi trecea pofta de drum şi de neamuri. Petre îşi aducea aminte de un frate al său ,care a făcut o şcoală militară în Rusia. Acesta mergea cu trenul numai, de la Bucureşti la Moscova în cinci zile şi acela era un tren internaţional. Despre rutele interne… nu mai are rost să vorbim.
Distracţia era în toi, când fanfara a dat semnalul: “Ascultaţi toţi” şi evident toţi s-au dus să-şi ocupe locuri şi să privească înspre direcţia de unde veneau şefii. Au dorit să fie prezenţi la această sărbătoare, oameni grei, unul fiind chiar membru supleant în CC. S-au urcat pe estacada roşie ce era ornată cu lozinci şi rând pe rând au cuvântat fiecare câte ceva, despre “răsplata muncii împlinite”, importanţa muncii minerilor de la minele de cărbuni şi importanţa acestora pentru ţară, pentru construcţia ei. După aceste cuvântări, pentru a arăta preţuirea de care se bucură muncitorii harnici, fruntaşii, s-au acordat titlurile de stahanovişti. Titlul de stahanovist era însoţit de o primă substanţială de 5000 lei (3000 lei erau o pereche de boi).
Stahanoviştii au fost prezentaţi “tovarăşului de la CC” care le-a spus: “cât de mândră-i ţara noastră de ei şi de munca lor. Le-a mai spus că se va face un film cu această sărbătoare, film care se va da în jurnalele de „actualităţi” înaintea începerii proiectării filmelor din sălile de cinematograf”. Apoi le-a urat: “s-o ţină tot aşa” că “ţara-i cu ochii pe ei” şi-i vor populariza hărnicia dânşilor pe toţi cetăţenii acestei ţări, cât şi despre viitoarele lor realizări, care urmau să le înfăptuiască în viitorul apropiat, de aşa natură ca ei să nu fie uitaţi niciodată de clasa muncitoare din toată ţara.
Petre şi ceilalţi, au mulţumit pentru bunele urări şi felicitări şi s-au retras fiecare la familia sa petrecând în continuare, până când emoţiile şi oboseala, poate şi berile, i-au “obosit”. Ceilalţi care mai erau în vervă, mai puţin copiii, continuau cu încercările de dans, de ori ce tip-dans, să fie !
După ilaritatea provocată de “interferenţele” dintre fanfare şi tarafuri s-a trecut pe dans popular. Petre îşi mai aduce aminte că a început şi el să danseze şi nu rata obiceiul ca la sfârşitul fiecărui dans să-şi ridice partenera de dans în sus şi s-o sărute. Era bine. i-a plăcut, cu toate că, într-o vreme avea impresia că ortacii lui stăteau la rând s-o joace pe Elisabeta… şi evident… s-o sărute.
Mai era o pacoste. După ce a fost declarat stahanovist, intimitatea lui familiară i-a dispărut. Zilnic îi era “călcată” casa de tot mai mulţi ortaci, pe care Elisabeta îi mai servea cu mâncare, mai şi beau, după care cam fără jenă o mai ciupeau pe Elisabeta din diferite părţi ale trupului, unii, după ce mai beau, deveneau şi impertinenţi, de…
Un timp a crezut că toate aceste manifestări de “adoraţie” erau sub control, apoi parcă nu mai erau tare clare lucrurile. A constatat că el nu-şi aduce aminte când îşi conducea ortacii acasă la fiecare sfârşit de “bairam”. Ori adormea, ori se îmbăta mai repede ca toţi. Cert este că nu ştia şi nici nu-şi mai aducea aminte, de cum evoluau lucrurile, seară de seară. La primul semn de alarmă a crezut că rezistenţa lui la băutură a scăzut. A început să bea mai puţin, dar ciudat, rezultatul era acelaşi. Nu-şi mai aduce aminte modul cum, sau când se terminau “petrecerile” din propria-i casă.