Până prin anii 70, aceste dogme erau considerate standarde de viaţă pentru meseriaşi. În unele locuri, posibil că încă nu s-a renunţat la asemenea „pilde de viaţă”. Trist este că în zilele noastre, şi chiar în ultimul timp, mai mulţi se îndeasă la băut decât la lucru. Aşa se explică de ce în Petroşani, pe Strada Mare, construcţiile alternează. După o crâşmă, urmează o biserică, după biserică urmează o cârciumă.

După sosirea lui în Petrila, Petre cu familia sa, erau foarte dezorientaţi, având o teamă încuibată în suflet, lucru obişnuit la oamenii fără speranţe, fără serviciu. În plus nici mobilă n-aveau. Toată mobila era lăvicerul sau lada de zestre, o masă şi două scaune. Aproape nimic… S-au dat jos din tren în Petroşani şi au “angajat” un mocan cu căruţa să-i ducă la… sindicat. După luarea în evidenţă, care se făcea acolo, au fost repartizaţi la Petrila.
Cu neliniştea gândurilor omului care încă nu are nici-o siguranţă în acel veşnic şi ostentativ: “va fi mai bine”, frază de amăgire a omului care, după atâtea zile de drum, de vise şi speculaţii, încă n-are nimic sigur pe ce să se poată baza, n-a observat că Elisabeta se cam sustrăgea “să pună mâna pe ceva” să care şi ea puţinul ce-l srămutau odată cu ei. În Petroşani au ajuns dimineaţa cu trenul. “Mijlocul de transport” care îl foloseau acuma, a ajuns în faţa blocului unde li s-a repartizat locuinţa de către sindicatul din Petroşani. În Petrila, era deja noapte, când a ajuns. Toţi erau obosiţi, fără chef, şi ca să fie tacâmul plin, mocanul cu căruţa nici nu voia să audă, să pună şi el mâna, să-l ajute puţin la transportul bagajelor, şi asta numai ca să nu fie confundat cu un hamal. El era numai “sechereş”. “Bea Gheorghe aghiazmă”. Petre văzând câtă treabă i-a mai rămas s-a apucat s-o termine împreună cu copiii, care după multele lor tertipuri şi eschivări, fără nici un chef, l-au ajutat să care bruma de avuţie în prima lor “casă”. Urcau încet pe scări făcând “ochii cât cepele”. Doreau să vadă tot ce se putea vedea, dar mai ales îi impresiona acea curăţenie, de lucrul proaspăt terminat, de nou. Apartamentul lor era cu numărul 10. Au deschis uşa lui şi pentru prima oară aveau impresia că au intrat într-un basm. Într-adevăr asemenea locuinţă nici nu şi-ar fi putut visa, deoarece nu-au mai văzut alta aşa, deci ne lipsea comparaţia. Era un basm, dar era un basm gol. Au vizitat cu mare iuţeală camerele apartamentului, balcoanele, baia, şi tot ce însemna, pentru prima oră “apartamentul lor”. Erau fericiţi, dar fericirea nu-i fericire dacă nu-i destăinuită. Moment în care Petre observă că Elisabeta nu-i cu el. Nu era în noul apartament.
– Măi copii, unde-i mamă-ta?
– E jos, stă pe lăvicer. Petre era în suferinţă că nu-şi poate exterioriza bucuria alături şi împreună cu femeia pe care o iubeşte, s-a simţit frustrat. Adică ea aşa mare cocoană se crede că nu a putut să poarte şi ea o bocceluţă pe scări. Acum când au nevoie de unirea eforturilor, când toţi ceilalţi au cărat fiecare după puterile lor, opintindu-se să ajungă odată în ceea ce cu emfază-i ziceau casa lor. Cum poate să afişeze atâta indiferenţă, sau ce Doamne nu-i este pe plac cocoanei? Enervarea îşi ieşea din matcă acum, când se gândeşte câţi ce ani de zile l-a bătut la cap să vină aici, să fie “de capul lor”. Acum cine se crede ‘mneaei, şi ce pretenţii mai are? El ca bărbat a acceptat să vină să lucreze, la cea mai grea şi periculoasă profesie, aici de unde toată lumea fuge. A omis faptul că aici este cea mai grea muncă, nu a luat în considerare nici periculozitatea ei.