– Apoi… te las cu bine…
– Bine…bine dacă o să vrea şi bunul Dumnezeu, şi tânărul care îl
“smulse” din Muzeul Aurului din Brad şi-l “trezi” în Petrila, plecă, lăsându-l pe el tot acolo unde l-a găsit. Petre îl conduse din priviri, cum tânărul se îndrepta înspre blocul unde el, Petre l-a mutat.
Era într-o zi frumoasă, abia ieşise din schimb şi sufletu-i sălta de bucurie la vederea Astrului Dumnezeiesc, când acest tânăr i s-a proţăpit în faţa lui:
– D-apoi nu cumva matale eşti Petăr Bacii?
– Şi dacă eu îs ce treabă ai?
– Mi-a zis unul că eşti şef de brigadă, eşti?
– Îs.
– Apoi tot ăla mi-a spus că tu mă poţi lua în brigada ta. Poţi?
– Pot.
– Da mă iei?
– De ce aş face lucrul ăsta?
– O zâs că eşti om de treabă. Nu pari.
– Eu te-am întrebat, de ce?
– Io-s din Harghita. N-am nimic, numai muierea. Aia şi-i, arăta cu mâna o tânără nevastă. Noi n-am fi venit aici, dacă nu m-aş fi luat c-o româncă. A mei nu mai vreau să ştie de mine. No ce zici, mă iei?
– De stat, unde stai?
– Mo lăsat unul de mas, da n-am casă, no ca omu’.
– Apoi, mai întâi, problema asta trebuie rezolvată. Petre l-a dus la administratorul blocului şi i-a repartizat o locuinţă. Apoi vorba lui Loci, la luat şi în brigadă. Acuma Lociko-i “mândria” lui, şi nu numai cu el se mândreşte, au mai rămas câţiva…
Pe drum, printre ceilalţi trecători, observă şi un mecanic de-aceiaşi vârstă cu el. Mecanicul nu l-a observat, altfel de fiecare dată se mai opreşte să mai schimbe-o vorbă. Are ceva necazuri cu fata din câte a auzit. Era necăjit şi ruşinat, poate şi din această cauză “să nu-l fi văzut”. Petre la vederea lui şi-a adus aminte de anii de “început de drum” în minele Văii.
Dimineaţa, toţi minerii se grăbeau “să prindă colivia” (ascensorul miner). Era o perioadă deosebită cu reguli organizatorice rigide şi poate tocmai de aceia se crea un iureş, un dute-vino ameţitor. Sectorul 1 avea acces la colivie doar pe distanţa a 20 de minute, după care nu mai discuta nimeni cu tine. Se pare că era suficient, întrucât coliviile erau etajate şi la două, trei curse, dispăream cu toţii din incintă. În acea perioadă, lucrurile nu se derulau chiar aşa. Întrucât am început să mai cunoaştem incita minei, să ştim şi unde ni se reparau sculele, de unde luam piesele de schimb, şi am început să umblăm noi după ele, nu să le aşteptăm până ce ni-le vor aduce cei cu aprovizionarea. Aşa am reuşit să ne lărgim aria de cunoaştere şi cu celelalte profesii, în speţă, mecanici şi dulgheri, şi ne “purtam” respectul între noi. Poate că nu numai eu, nici alţii să nu-şi aducă aminte când a început tâmpenia aia, dar sigur este că după sosirea unui tânăr ajutor de fierar, care era renumit după câte trăsnăi făcea şi câte-i mai tunau prin cap. Efectiv nici nu credeai că un om poate “gândi” asemenea “activităţi”. Omul acela care avea un nume care mai degrabă seamănă cu o poreclă, era pentru toţi… Bombonel! Bombonel în fiecare dimineaţă se ascundea după câte-o clădire, magazie, sau maşină. Te striga urlând pe nume, şi în momentul în care priveai în direcţia de unde venea ţipătul, Bombonel îşi lăsa pantalonii jos şi-şi arăta curul.