– Cuuumm?
– Uite cum. Facand apel la cunostintele tale din scoala. Iti mai amintesti care sunt cele mai cunoscute legende populare pe teme istorice?
– Paai, legendele despre Stefan cel Mare si Mihai Viteazul…
– Bun, corect. Spune-mi o legenda despre Stefan cel Mare.
– Cele mai renumite sunt cele despre luptele lui cu turcii, cu tatarii…
– Deci cu tatarii. Tu cum iti explici acest lucru? Maria Sa, Stefan, a facut nenumarate fapte bune. Nici azi nu se cunoaste exact numarul de biserici construite prin voia lui, cu banii lui, a ridicat oameni de vaza, a avut o scoala a diplomatiei, a impartit dreptate si, cand e vorba de tatari, ai impresia ca cel ce povesteste e un razes care ar fi invins de curand o hoarda de tatari, atat de clare si pline de prospetime sunt aceste relatari. Nu ti se pare ciudat acest lucru? Asupra mea aceste fapte au avut o deosebita inraurire. Nu toate, mai ales doua fapte istorice. La anul 1242, orasul in care m-am nascut, care acum e un sat ca altele, a fost macelarit in Duminica Floriilor de Hoarda lui Kadan. Cealalta pagina de istorie, care probabil zace in mine, a fost ultima invazie tatara care a mai patruns in Rodna si, zic documentele, ca ar fi fost invins de cnezul Flama, pe valea Tatarilor, cnez care mi-e stra-stra-bunic.
Aceste fapte auzite din gura mamei erau atat de convingatoare incat, daca cumva latra un caine in timpul povestirii, eram sigur ca afara-s cainii de sange ai tatarilor, orice izbitura era o pleznitura din biciurile mongolilor, care probabil chinuiau un taran. Simtind aceste fapte in povestile mamei, m-am convins ca frica se transmite ereditar, prin cromozomi, Acest lucru voiam sa-ti spun, la acest lucru voiam sa te iau drept martor.
– Si chiar asa s-a intamplat?
– Da.
– Eu credeam ca imi vei povesti mai pe-ndelete despre ce-i vorba.
– Asa as fi dorit, ca pe mine nu ma doare gura, dar ce sa fac daca tu stai prost cu nervii, cu rabdarea.
– Acuma devii tu copil. Detii o poveste asa de antrenanta, cu supozitii neverificate, cu noi ipoteze si tu te bosumfli. N-o mai spui. Te rog, sa fim barbati. E totusi o problema care ma intreseaza mai mult decat un prieten bosumflat, asa ca nu ma mai fierbe si povesteste mai departe.
– Te vad hotarat ca niciodata, ti-o spun, te avertizez ca nu este chiar asa de scurta, va trece ceva timp pana vei auzi sfarsitul.
– Nu conteaza, daca-i ceva frumos. Sunt decis si cred ca-mi va face o mare placere atat faptul ca o sa cunosc o pagina in plus de istorie, cat si cum iti motivezi tu teoria despre frica.
– Povestea aceasta din “Tara Ardealului”, cum atat de frumos o numea Nicolae Balcescu, se derula cam pe la anii 1200 si este purtata din gura in gura, dar de scris nimeni nu s-a invrednicit s-o scrie si dainuie de cand s-au asezat “musafirii” cum le va spune istoricul Stefan Pascu in cartile sale, pe sasi, sarbi si altii…Povestea incepe cam asa: