Kondrad, privindu-i, se gandea cat de deosebiti sunt acesti oameni fata de altii intalniti in lunga sa cariera militara. Pentru prima oara simtea si el ca exista si distractie fara ura, fara meschine interese de culise. Prin acest lucru-i credea deosebiti, prin faptul ca sunt cine sunt si au putut tine pentru ei Cetatea, indiferent cine a fost cotropitorul, si dupa cate se vede se stiu si distra de minune. Avea dreptate Aulu cand i-a spus ca cea mai buna metoda de-a se cunoaste si imprieteni oamenii intre ei este sa dai o petrecere. Pe caile cunoasterii, se gandea Kondrad, nu sunt exclusi nici acei care au “abonament” la putinile de la iesire. Toate conlucreaza pentru cunoastere. Reusita petrecerii l-a facut chiar si pe Kondrad sa-si uite gandurile care-l macinau pana adineaori. Dupa aceasta petrecere care constituia intrarea oficiala a teutonilor in cetate, fiecare trebuia sa-si ia in primire postul si obligatiile. Primii care au inceput indatoririle au fost robii care au intrat in mine, bucurandu-se de prietenia localnicilor. In calitate sa de magistru, lui Kondrad i s-a oferit paza “Cetatii” la miazazi si rasarit. Ditrich a primit misiunea de-a proteja cetatea din miazanoapte, cu toate ca pe acea parte nu prea erau probleme intrucat drumurile si potecile din acea parte se pierdeau in sirurile de munti ceea ce automat ducea la imposibilitatea sustinerii unui atac din acea parte. Misiunea lor propriuzisa era de-a prinde lotrii care, nu de putine ori, atacau si prin aceasta parte. In caz de razboi, prin acest punct inspre munti se asigurau alimente, locuinte si circa 5-8 mii de soldati. Muntii ii protejau pe acesti oameni care se retrageau din cetate si deveneau o “a doua armata” a Cetatii. In cazul unei ocupari a cetatii, ei erau despresuratorii localitatii, masacrand ocupantul si punandu-l pe fuga. Cu totii erau calare, putand actiona rapid, exact cand era nevoie. Aceasta era misiunea lui Dietrich, sa pazeasca, sa intretina caile de retragere, sa asigure rezervele. Magistrul in schimb, trebuia sa pazeasca si sa apere principalul drum comercial intre Moldova si Ardeal, drum ce venea de la Suceava si trecea prin Baia. Drumul era de fapt un defileu taiat de Samus in munte si, in afara de latimea limbii de pamant ce-o forma drumul, mai era in paralel Samusul. In atarii conditii, din doua bastioane si-o poarta solida, o mana de oameni ar fi putut apara “cetatea” luni de zile, intrucat nu se puteau desfasura navalitorii in spatii asa de mici. Cam cum a procedat Leonida la Termopile. In acest moment “s-a prins Kondrad de ce-i spune cetate R….”, era o cetate naturala, protejata de munti descurajanti de mari si nesfarsite siruri, unul in spatele altuia. Avand cele trei intrari pazite, viata in cetate se scurgea in liniste. Putinii indrazneti care au indraznit sa-i atace n-au mai ramas sa spuna si altora ca n-ar fi trebuit sa-i atace pe locuitorii Cetatii. Tot in acest defileu al Samusului, pe partea dreapta, se “slabeau” de catre zece mii de oameni padurea care cobora pana la rau si, in momentul intrarii armatelor le-o “puneau” pe ei, prinzandu-i in capcana, pe toti cei ce pofteau avutiile cetatii. In functie de necesitati, atat in armata acesta cat si in cea de aprovizionare, minerii isi aveau rolul lor. Cei prinsi de lemnele rasturnate peste ei erau sagetati, dupa care cei care au doborat copacii si sagetau, se retrageau lasand locul soldatilor de profesie.