Vara nu observa nimeni ca-i mica locuinta, dar iarna era o nebunie sa locuiasca sapte persoane pe 16 m2. E adevarat ca copiii ar mai fi iesit si pe afara, dar iernile erau deosebit de grele, durau mai mult de. sapte luni •si aduceau niste geruri naprasnice. Copiii nu puteau iesi iarna din casa mai mult de una-doua ore la pranz.
Asa stand lucrurile, va dati seama cat de mult ne-am bucurat cand, in acea duminica de iarna, soarele si-a aratat intreaga forta si ne incalzea binisor. Unii, dornici de aer curat, pana si usa de la baraca si-au lasat-o deschisa. Am omis sa va spun ca in fata fiecarui „apartament” exista cate o banca din lemn, pe care se mai asezau ia povesti parintii nostri. De fapt, despre aceasta banca am putea spune ca era doar una singura, pe intreaga lungime a baracii, fiind intrerupta doar in locurile unde se intra in locuinte. Acum pe aceasta banca se asezara ca niste captatori solari toti locatarii baracii. Cu toate ca parintii ar fi vrut sa vorbeasca intre ei de-ale lor, galagia celor mici nu le permitea. Copiii cei mari se zbenguiau, se dadeau cu saniutele, iar cei mai mici sustineau vacarmul. Multi parinti tineau cate doi copii in brate, cum de altfel avea si mama. Va puteti imagina cam ce atmosfera era acolo. Nici daca s-ar fi aprins satul nu ar fi fost atata harmalaie. Ei bine, cand jocul copiilor se afla in toi, s-a lasat brusc o liniste ca de mormant. Cu nici un mijloc tehnic nu s-ar fi putut realiza asa ceva. Toata lumea ramasese inlemnita. La capatul de vest al baracii aparuse o haita de lupi, 11 la numar. In frunte se afla unul batran, cu capul foarte mare. Lupii se miscau in sir indian printre grupurile de copii aflati la sanius si parintii cu cei mici de pe banca. Nimeni nu mai misca, nici macar copiii, care in caz de primejdie incep sa alerge de obicei spre mame. Asa se explica de ce copiii mai marisori ramasesera in drum, iar printre ei si parinti se deplasau lupii, care se uitau indiferenti la oameni si isi vedeau de drum.
La capatul baracii se afla un loc in care intorceau masinile. Ajunsi acolo au intors si lupii, respectand .sirul, deci ramanand fiecare la locul lui, dupa care au revenit exact pe acelasi drum, printre copiii cu saniutele si parintii lor. Aceasta uimitoare defilare a impus poate pentru prima oara in istoria catunului o jumatate de ora de liniste perfecta. Apoi lupii s-au retras. Curios este si urmatorul fapt: fiecare familie avea cel putin un caine,. dar unde i-a prins linistea pe acesti paznici ai catunului acolo au ramas. Pe tot timpul desfasurarii acestei neasteptate vizite a lighioanelor padurii nimeni nu si-a adus aminte de caini, acestia fiind parca imobilizati, incat nimeni nu i-a auzit nici macar unuia maraitul sau latratul, abia dupa ce au trecut lupii prin catun si se indepartau spre o culme s-au trezit din amortire si cainii. Parintii cu copiii mici au intrat in casa, fiindca lor le-a stricat tot cheful aceasta demonstratie de forta, iar pe copiii cei mai mari, constienti de nenorocirea care a trecut pe langa ei, dupa aceasta emotie, i-a cuprins somnul.
Pentru serile ce mai urmau sa le petreaca impreuna au ramas doar trei persoane ale caror tolbe cu povesti erau inca intacte. Nu se anuntase nimeni inca pentru seara urmatoare. A doua zi, toate activitatile si serviciile s-au desfasurat normal si uniform. Dupa cina s-au uitat unul la altul, iar profesorul de educatie fizica a simtit nevoia
sa li se adreseze:
— Dragii mei colegi de cabana, santem impreuna aici de mai bine de o saptamana si fiecare s-a straduit sa contribuie cat mai inspirat la acest mod inedit de destindere si recreare ce-1 incercam, si cred ca in final vom reusi sa ne mandrim nu numai cu un concediu placut, dar si cu inchegarea unui colectiv simpatic de oameni cu teluri comune. Cei care ati ajuns „la microfon” inaintea mea ati cautat sa ne prezentati cate o intamplare de viata cunoscuta de dumneavoastra sau petrecuta in preajma dumneavoastra. Cu toate ca profesorii de sport, prin insasi meseria lor, sant mai plimbareti decat ceilalti sau aud mai multe, eu o sa incerc a va povesti propria mea patanie.
Si eu sant de la tara si asa cum stiti acolo se obisnuia mai demult ca parintii sa proiecteze cu multi ani inainte casatoriile copiilor lor, adica inca de la nastere era programat cine pe cine va lua in casatorie. Si eu am fost promis, in virtutea acestei obisnuinte, unei fetite din vecini. Cu aceste ganduri si obiceiuri, noi ne-am petrecut copilaria si adolescenta impreuna si, sincer sa fiu, nu dadeam nici o importanta acestui lucru si mai cu seama acestei fetite „predestinate”. Oricum, imi ziceam eu, tot a mea va fi. Ma interesau mai mult alte fete Scoala generala am urmat-o impreuna, iar apoi am fost trimisi la acelasi liceu, ca sa fim mereu impreuna. Familiile noastre se intelegeau si traiau in armonie.