Pe parcursul vietii, intr-o casnicie, femeia este partenerul, care pune cele mai multe intrebari. Se intampla acest lucru intrucat, atat la serviciul ei, cit si la intretinerea gospodariei, rareori are probleme care s-o “consume” psihic, sa-i solicite inteligenta. Munca pe care o face acasa o “stie” din copilarie. La serviciu sunt menajate: de-i arhitect, ramane desenatoare, de-i inginer de mina, e uitata la “aeraj” ori la biroul tehnic, si cam asa se intampla peste tot. Obiceiul acesta, de-a pune intrebari, pe unii barbati ii chinue rau. Chinul lor provine din faptul ca, zilnic la intrebarile nevestei, trebuie sa ascunda ceva, intrucat ei sunt stresati de: ce doresc sa afle sotia, sau mai precis, cate a aflat din fostele abateri ? Pana reuseste sa evite anumite confesii, barbatul se baricadeaza si da in “strachini”, evident fara sa vrea.
Un barbat care in viata conjugala nu si-a asumat “obligatii” si fata de alte femei, va observa modul de conducere a discutiilor de catre consoarta sa, si-si va adapta subiectele in limitele inteligentei sale si a preocuparilor lor. Dar barbatul femeii sale, adica el, care a devenit unicul barbat al ei, trebuie sa stie ca plictiseala in doi vine de la faptul ca el, sotul, n-a devenit amantul nevestei lui. El, asumandu-si rolul de sot, sa nu uite ca trebuie sa fie vesnic indragostit de nevasta-sa, s-o curteze, s-o incite la viata in doi, zilnic si fara exagerari … Zilnic sa vina cu vorbe, cu atentii, cu noutati in modul de comportare fata de ea, in asa fel incat s-o surprinda placut, s-o impresioneze intr-un mod placut, ca ea sa-si dea seama ca viata a fericit-o nedandu-i de barbat un tolomac, ci un curtezan rafinat. Toate acestea, dupa unii par cam obositoare, dar se mai poate ajuta daca mai reduc din sprituri, din intalnirile cu prietenii, cu amantele sau nelipsitele “jocuri”. In acest caz, oboseala fiind mai moderata, trebuie sa iti mai umble si mintea. Toate acestea n-au nici o valoare daca trece o singura zi si nevasta-ta n-a zambit!
Cam la vreo opt ani de la casatoria noastra, m-am dus in fata oglinzii si m-am felicitat Dupa a mea parere, putine din cele mai sus pomenite erau realizate, ma pregateam pentru altele, nu ma simteam tare obosit (opt ani) si consideram ca am o familie fericita … dupa parerea mea …
A trecut o luna, a inceput scoala … s-a intrat in ritmurile “ancestrale”, ale fiecarui muritor care munceste. Intr-o zi … mi-e jena sa spun … in urma faptului ca am fost la WC … am simtit o usturime in partea de jos … Eram grabit si am crezut ca m-a ciupit fermoarul (ce idee sa pui fermoar la slit). A mai trecut o zi si usturimile cresteau … Am inceput sa suspectez. Eu, omul care nici nu permiteam cuiva sa rosteasca macar numele nevestei, si nu din orgoliu sau infatuare, ci pur si simplu ca nu aveau ce sa discute, purtarea sotiei mele fiind ireprosabila. Ea a fost si este un exemplu (cine doreste un asa exemplu, ca am aflat, ca unele femei sunt asa de pofticioase, ca renunta la asemenea calitati, daca mai pot “folosi” un alt barbat) in familie, in ochii copiilor. De fapt, problema aceasta nu se cunostea in familia noastra. Atunci de ce ma doare jos? Ce inseamna asta ? Eu eram sigur ca n-am “umblat” cu nimeni si, dupa simptome, parea a fi blenoragie. Ma uitam in ochii nevestei, ori de cate ori ii vorbeam. Pe fata ei nu se ghicea nici cea mai nevinovata grimasa. Nici o banuiala din partea ei. Durerile, in zona respectiva se amplificau si necesitatea continua de-a urina erau exasperante. Au trecut doua zile si era o problema sa mai stau pe scaun. Era evident ca aveam “ceva” jos … Doamne, ce sa ma fac ? … Durerile ma inebuneau …