Aşa cum se întâmplă multora dintre noi, „viaţa ne poartă cărările” pe unde nici n-am gândit, necum să ne mai facem şi-un plan. Motivul care mi-a rupt rădăcinile mele de sătean, astăzi nu mai există.Este vorba de pregătirea şcolară medie sau într-un profil tehnic, pregătire care acum se poate face în ori ce orăşel, atunci se putea înfăptui doar în marile oraşe. Să cunoşti acest lucru şi să vi într-un oraş care are ataşat numelui său şi adjectivul „mare”, creia o emoţie deosebită tânărului candidat.
Mare era decepţia la contactul cu Marele oraş. Cu toate că şcoala era puţin „mai jos de gară”, dar peste Râul Săsar, o apă roşie împuţită care-ţi cârnea nasul, omul trebuia să ia o birjă cu care să parcurgă cei cinci km care, se adunau pe această variantă.Şi asta pentrucă lipseau podurile, parcursul creştea cu mai bine de cinci km până la şcoală. Din Centrul Vechi al oraşului se „ieşea” pe Podul Viilor, de unde, după cum era şi denumirea podului, începeau pustietăţile, viile sau o limbă de pământ unde nu prea erau case locuite de cineva. Candidatul, din bija care-l ducea spre şcoală, în oraşul muncitoresc, unde erau şi construcţi mai mari. Se putea observa pe Strada Victoriei, drumul care ducea la Satu Mare şi care atunci se pava cu pavele din granit, dar această operaţie se făcea numai până la ieşirea din oraş. Pe acest traseu sordid, care a fost trecut în fuga calului, pe partea dreaptă a drumului, în cei trei km şi jumătate ce trebuiau parcurşi, din Centru spre şcoală, existau nişte case construite după proiectul obligatoriu de realizat după război, apoi cele „Zece case”, locuinţe muncitoreşti făcute tot după război, în fiecare se adăposteau două-patru familii. Prin spatele celor „Zece case” apa care era adusă prin „buclanul” din scândură de brad, cu un diametru de trei metri, de la o distanţă de 21 km pentru a alimenta Cianuraţia Săsar, aici era scosă o porţiune printr-un canal deschis, prilej de-a ne bălăci vara în el. După cele „Zece case” la aproape un km erau „Două blocuri”, „Cinematograful Săsar”, ceva garaje sub a cărui acoperiş adăposteau o „Alimentară şi textile”, clădirea fostului şteamp, transformată în „locuinţe muncitoreşti”, după care impozanta clădire a şcolii, proiectată pentru a fi Institutul de Mine şi n-a fost niciodată.
Pe partea stângă a drumului, începând de la acel Pod Al Viilor, era moara, Baia comunală, abatorul, la vreo trei sute de metri bufetul „Tri păduchi”, urmau meandrele Săsarului care avea o albie între 4m şi 200m lăţime, albie pe unde se prelingea apa aceea roşiatică şi puturoasă şi sunt sigur că atunci Consiliul Local nu şi-a pus încă problema unei gropi de gunoi dacă te uitai ce era prin „albia”Săsarului. Mai jos era depozitul de lemne, o arenă de fotbal, arenă de prundiş aparţinând echipei „Dinamo Săsar”, după care urma Flotaţia şi Cianuraţia Săsar.
Mult timp nu am ştiut de ce-i spunea Baia Mare oraşului acesta care de fapt avea câte o aglomeraţie de „colonişti” la fiecare Gură de mină. Distanţele între aceste aşezări de maieri, depăşeau uneori zece km. Concluzia era că trebuia făcută o diferenţiere între Baia, Baia De Arieş, Baia de Aramă, Baia Sprie şi alte localităţi care aveau cuvântul „baie” în denumirea lui şi spre deosebire de celelalte localităţi minere cu profil de minereuri, Baia Mare era aşezată într-o depresiune destul de vastă de mică înălţime, ceea ce pentru alte localităţi miniere, aceste lărgământuri sunt inexistente.
În istoria foarte bogată a acestei cetăţi, trebuie să adăugaţi că a fost întotdeauna inclusă în averile regilor, unguri, austrieci, guvernatorilor Principatului Transilvaniei şi domnitori români din Moldova. Amintim aici pe unii dintre ei: Ioan de Hunedoara, fiul său Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii.
În fiecare etapă istorică, oraşul a avut o dezvoltare dinamică şi din fiecare epocă se păstrează în muzee, monumente şi artefacle de valori istorice deosebite. Poate că acest lucru să exemplifice faptul că municipiul nostru are cinci muzee specializate pe profiluri: Muzeul Satului pe Dealul Florilor care este întradevăr un sat maramreşan cu 16 case, biserică, şuri, grajduri, pătule, fântâni, uliţe garduri, dar cred că este mai bine să le vedeţi deoarece sunt funcţionale, având inventarul locaţiei respective complet. Puţin mai jos, o clădire cu colonade ionice este de fapt Muzeul de Artă populară unde se pot petrece multe ore de observaţie şi cultură în care se poate vedea cu ce se ocupau străbunicii noştri, cum îşi „umpleau” ei ziua.