Nu de puţine ori am constatat că locul de naştere a unui om, nu întotdeauna coincide, cu locul unde va sluji şi vieţui întreaga lui viaţă, cu locul unde-l va purta vântul vieţii, locul în care se va afirma, şi poate-şi va trăi întreaga lui viaţă, cu acel loc unde în final poate fii şi sfârşitul. Sunt conştient că nu sunt singurul om care-şi iubeşte locurile natale, dar sunt şi acel om care ştie că are obligaţia sfântă de aş cinsti şi sfinţi locul unde s-a stabilit, locul care i se oferă acum cu generozitate prin ceea ce el munceşte, pâinea cea de toate zilele. Întâmplarea face ca personajul despre care facem vorbire, să fi avut o tinereţe “zburdalnică”, purtat pe-o pală de vânt, fiind componentul mai multor echipe de dansatori, care promovau şi executau dansuri populare româneşti dar şi din folclorul internaţional. Paranteza aceasta are doar umilul rol de-a lămuri atât doar, cât să se înţeleagă, pentru cine citeşte, că persoana respectivă cunoştea mediul artistic, că la viaţa lui, a mai văzut dansuri şi dansatori. Întâlnirea cu dansul maramureşean, atât din „brigăzile de agitaţie”, dar şi cel practicat “la şură” pentru el a fost un şoc care-l intriga. Cu toate că slujba la mină era mult mai grea decât cea de la Ansamblul Maramureş (pe atunci nu era Transilvania), unde dansatorii aveau o leafă de 624 de lei pe lună, el a renunţat definitiv la echipele de dansuri şi s-a angajat în subteran. Poate pentru prima oră să nu fi ascultat şoaptele vântului. Renunţarea la echipa de dansuri, nu avea ca motivaţie, că nu a văzut un viitor în viaţa de dansator, ori poate să nu-i fi plăcut acest lucru. Cine şi cum să spună asemenea enormităţi, când avea zilnic un partener, o domnişoară alături de el, domnişoară pentru care nu avea nici-o obligaţie. Câţi cunosc câtă deosebită satisfacţie îţi poate oferi, sau care „lucru” te face mai fericit decât dansul, fericire ce o gustă fiecare tânăr de altfel, dar numai cu porţia. Apoi să nu uităm că beneficiau de deplasări onorante şi plăcute făcute de Ansamblul Maramureşul prin ţară, mai rar peste hotare. A renunţat omul la echipa de dansuri, deoarece nu putea dansa ceea ce el nu înţelegea, dansul moroşenesc, uneori dansul oşenesc. Nicăieri pe atunci, ba chiar şi acum există foarte puţine cărţi, de-o anumită competenţă care încearcă să ne edifice fenomenul acestui dans, ce se deosebeşte total de ori care dansuri din ţară sau din lume. Se poate afirma acest lucru, deoarece costumele maramureşenilor şi ale oşenilor se poartă şi în Judeţele Satu Mare, în Codru, Biharea, Ghioroc, şi chiar în pusta ungară, dar dansurile acelora sunt de regulă compilaţiile învârtitelor, ale diferitelor dansuri someşene, sălăjene, în general ardeleneşti, melodii de ritm şi dansuri de anvergură, care atrag ochiul, majoritatea fiind “luate” din “bărbunc”. Cu toate acestea vântul n-a purtat, n-a putut purta paşii dansului moroşenesc tuturor acelor care poartă „gaci”.
În anul 1983 când a apărut unul dintre LP – urile fraţilor Petreuş, deja era încetăţenită ideea că, parte ale dansurilor noastre maramureşene, au originea în dansuri de ritual, dansuri ale înaintaşilor noştri mergând până la iubiţii străbunici-dacii. Acel LP era zdrobitor de clar, după muzica înregistrată, că prezintă şi unele dansuri de luptă, cum se bănuieşte că ar fi fost pe timpul bunilor noştri înaintaşi, dacii, care “spărgeau” pământul de sub picioare şi-şi desfăceau cămăşile de pe piept ca şi vântul să aibă de lucru, să le răcorească trupurile înfierbântate.