Cu toate fiorurile care le emană muzica despre care am făcut vorbire, ştiam că nici acum nu este spus totul, ceva, mai trebuie de adăugat. Mai este de completat câte ceva dansului maramureşean, că doar acestuia, dintre toate explicaţiile ce încercau o limpezire, lumea intuia că îi mai lipseşte ceva lipsă pentru a „rotunji” aceste explicaţii. Ba mai mult, chiar după umbra tuturor explicaţiilor primite, cercului îi mai lipseşte şi acum încă ceva ce n-a fost depistat. Lucrul sau fenomenul respectiv, este o nuanţă pe lângă care se trece iar noi reuşim s-o “omitem”, prin nedetectare, de fiecare dată. Acel ceva “ne-a ocolit” pe noi a ocolit şi vântul, şi pe majoritatea consumatorilor de artă populară. Prin documente aflate în arhiva Tribunalului Judeţean unde se pot vedea ca într-o oglindă unele fapte comise de conlocuitorii judeţului nostru, unele chiar antisociale, fapte petrecute pe teritoriul actualelor judeţe Maramureş şi Satu Mare se constată că pentru oşeni şi maramureşeni pe vremuri, exista un altfel de “COD” penal pentru pedepsirea celor implicaţi în scandaluri, fapte antisociale şi altele. Mergând pe firul “indulgenţelor” acestui cod care era aplicat în pedepsirea oamenilor acestor locuri, lege fără aplicabilitate în alte ţinuturi româneşti şi urmărind faptele descrise în ele, de câte ori a fost posibil, persoana despre care facem vorbire, în paralel, se străduia a vedea, „a citi” şi savura “dansul moroşenesc”, direct, pe viu, sau prin intermediul mijloacelor actuale de răspândire vizuală a acestui fenomen. Pentru el, tot mai frecvent apărea şi se contura încă o certitudine.
Ţinând cont de specificul traiului acestor minunaţi oameni, în contrast cu multe alte localităţi sau ţinuturi, a ajuns la concluzia că traiul predilect acestor oameni, se materializează într-unu fără prea multă vorbărie. Sunt oameni ce n-au “darul limbuţiei”. Şi merge mai departe cu intenţiile de desluşire şi îi caracterizează ca:”mai laconici în grai decât grecii din Laconia”. Constată că limbuţia este neştiută la oamenii din acest colţ de ţară, şi iureşul de vorbire şi sporovăiala din “Hanul Ancuţei”, le este total străin. Mai mult nu beneficiau nici de PĂRADEA de duminică, prin care se transmiteau “porunci”de către autorităţi. Oamenilor acestor locuri, viaţa lor, nu le-a oferit niciodată prea multe posibilităţi. Obiceiul “de-a pleca la muncă pe alte meleaguri” a făcut să fie necesar, a devenit chiar o obligaţie ca maramureşenii şi oşenii să-şi afle şi un alt mijloc de comunicare în afară de cânt şi vorbire. Numai că acel mijlocul de transmitere trebuia să-i facă credibile puţinele vorbe care reuşea să le spună în scurtul timp cât stătea pe acasă, dar mai ales să-şi asigure boreasa de sentimentele ce le nutreşte pentru ea, dar şi intensitatea la care sunt menţinute acestea pe perioada cât sunt despărţiţi. Cum voroavele în acest „cap de ţară” n-au preţuire şi cum timp de lămuriri n-a existat niciodată, trebuia aflat ceva succint şi concis, care să aibă posibilitatea mare de transmiterea mesajelor, şi la îndemâna fiecăruia. Noul tip de limbaj trebuia să fie cunoscut de toţi, şi să aibă posibilitatea de-a fi transmis în ori ce condiţii, chiar de mai mulţi în acelaşi timp. (unde era fibra optică pe atunci?) Alte calităţi ale acestui limbaj, era de dorit să fie perceput de cel căruia I se transmite, şi cel mai importantă pretenţie: să exprime sentimentele care până atunci n-au avut posibilitatea de-a fii exprimate ci numai decantate, în vederea unei viitoare descătuşări sau radieri.