Totuşi îmi permite să urc la biblioteca liceului. Nu fac mai mult de şase paşi şi aud că doamna mă strigă:
– Domnule nu sunteţi de la şcoala noastră? Eu perplex, scot legitimaţia de serviciu din nou, cu gândul că de această dată o să i-o las dânsei. i-o înmânez, i-o las acolo şi încerc să-mi văd de-ale mele. Dânsa se uită la ea şi se pare că a aflat ce o interesa.
-E bine. Îmi restituie documentul. Nu mai am nici un chef să urc la bibliotecă. Mă duc la secretariat unde aflu că…Erau lucruri care nu mă priveau. Deci n-am stat, am lăsat cărţile la doamnele de la secretariat şi am plecat. Jos mă întâmpină iarăşi doamna care era înditruită cu paza:
– Vă rog să-mi spuneţi numărul din buletinul dumneavoastră.
-GR 82…..
– Daaaa. Ei vedeţi, acum e bine. Dar o să vă întoarceţi?
– Dumneavoastră aşa aţi face? M-am gândit că n-ar strica o pală de vânt şi prin aceste locuri.
Din nou “mă dau pe mâna celor de la URBIS”. Iau un firobuz care să mă ducă la Liceul 3. Ajung. Mă cobor din maşină imediat după ce am trecut de CUPROM. Frământat de gânduri mă apropiam de liceu, şi din ceea ce văd, îmi vine să spun ca Gheorghe Buzatu: “Dihania asta nu există”. Nu, nu era vorba de dihanie, era vorba despre ce cred că până astăzi n-am mai văzut niciodată, nici eu şi poate nici alţii. Liceul era închis cu lanţuri petrecute peste porţi şi lacăte pe mai multe intrări. Fenomenul acesta în mintea mea era incredibil, imposibil. În timpul inundaţiilor din 1970 şcolile au fost puncte de prim ajutor şi dormitoare ale acelor persoane care au rămas fără case, ale sinistraţilor. Tot atunci pentru sinistraţii din Satu Mare municipiul nostru a pus la dispoziţie patru blocuri pe strada G. Enescu, pentru familişti şi două cămine la liceul 2 pentru mamele cu copii. Dar chiar în timp de război şcolile au amenajate ca spitale. Şi pentru duşmani şcolile erau spaţii deschise, spaţii protejate prin tratate internaţionale. Acum e pace pe meleagurile noastre, adevărat că pe 26 decembrie 2004 a fost un cutremur în Sumatra care a provocat un tsunai ce a spălat toate continentele ce erau mărginaşele Oceanului Indian şi Pacific făcând mai mulţi morţi decât are populaţia oraşul nostru, dar… Mă uit pe unde a ieşit un zidar să-şi facă cumpărăturile şi mă duc şi eu înspre direcţia ceea. Am pătruns printr-o gaură din gard şi printr-o uşă laterală, m-am strecurat în şcoală. Şi aici spre surprinderea mea, vântul de renovări şi împrospătate a transformat şi această construcţie într-un adevărat şantier ce cuprindea întreaga şcoală. Ce era şi mai uimitor, în acest liceu în acel moment erau peste cincizeci de meseriaşi, de la tâmplari binale, la zugravi-finisori şi instalatori. Ei bine toţii acei meseriaşi îşi vedeau de lucrul lor, montau, zugrăveau, instalau. Le-am urat un an bun şi i-am lăsat să-şi termine treaba că mai aveau doar o săptămână şi trebuiau să dea şcoala în utilizare.( am aflat că aşa s-a şi întâmplat) M-am întors la şcoala noastră, şcoala de baştină. Aici, în acest focar al culturii tehnice băimărene, oamenii pe care i-am întâlnit se plângeau, deoarece, din cunoştinţele multora, ceea ce acum tinde să se certifice, un lucru ce nu s-a mai întâmplat, de foarte mulţi ani. Salariul cadrelor didactice din luna decembrie s-a achitat întotdeauna în luna decembrie. Acum se pare că acei care trebuiau să vegheze ca lucrurile să fie aşa, şi-au uitat de îndatoririle lor, ori poate au alte griji mai mari au pe capul lor, şi n-au livrat salariile numai în ianuarie.
Era firesc să mai citeşti prin ziare şi câte o asemenea “adnotare”:

Guvernul mai împarte “cenţi”
Leafa suind la bugetari.
De-acum trăi-vor mai “decenţi”
Acei ce-s deja DEMNI-TARI !

Despre al treisprezecelea salar ce să mai spun, vântul n-a prins nimic…o fi cu ghinion.