Poate că ea ar fi mulţumită dacă învăţăturile date de ea, comportamentul şi un limbaj care măcar să-i camufleze comportamentul duplicitar, le-ar folosi măcar de faţă cu cei cărora le jigneşte urechile şi le creează suferinţe mitocănia care se pare c-a devenit o modă. De cele mai multe ori acest limbaj al propriei creaţii, devine duşmănos chiar cu aceia care ar fi dat totul numai ca lui să-i fie bine, şi nu de puţine ori progenitura ei se manifestă de parcă i-ar fi ruşine că femeia aceia îi este mamă, că tocmai ea este aceea care i-a dat viaţă şi l-a purtat pe braţe. El ar schimba-o pe acea fiinţă, cu dragă inimă, cu o sută de Euro. Acel copil de fapt, în nerecunoştinţa sa constată că fiinţa aceea este prea bătrână, a devenit „cicălitoare” şi destul de plictisitoare în încercările sale prin care caută să-i îndrepte „manifestările”, nu prea ortodoxe ale copilului, căruia acum i se pare şi “incultă” pentru persoana lui, deoarece nu numai că nu foloseşte jargonul străzii dar nici lui nu-i permite asemenea „lejerităţi”, mai mult nu-i agreează nici „prietenii”, aceluia care nu a reuşit măcar atât, să-i cureţe odată pantofii cu cremă. Ea mama şi-ar fi dat viaţa necondiţionat pentru binele lui, copilul ei cu un vocabular sărac, stereotip şi care posedă doar cunoştinţele minime, mai mult se crede “cineva”, pe agoniseala părinţilor săi.
Doamne ce deviere, noi vorbim de mame şi nu de copii răi. Mama lui Ghiţă stătu-se o toamnă şi-o iarnă la el împreună cu familia lui Ghiţă, care căsătorit fiind, avea doi copii: Cristina şi Cristian. Au stat împreună, până când ea, mama lui Ghiţă, şi-a dorit acest lucru. Ileana, mama lui Ghiţă, locuia pentru prima oră într-un oraş aşa de mare. Pentru dânsa “aşa de mare” se înţelegea un oraş în care casele nu mai erau înconjurate de grădinuţe, ci de parcări, şi alte “obiective”, care nu aduceau nici roade în casele oamenilor, dar nici fructe pe masă. Claustrarea acestei femei într-un bloc, cu interfon, unde spaţiul era de cinci metri pe cap de locatar, similar cu ori care loc de muncă dintr-o uzină, sau atelier, şi-a văzut posibilitatea de mişcare limitată la zero. În acel moment pentru ea viaţa a devenit îngrozitoare. În satul ei de baştină, doar până ajungeai la lotul tău de lucru, parcurgeai câţiva buni km. Aici în acest oraş, mişcarea era aproape anulată. În apartamente aceste de încătuşare a omului, poziţiile de lucru datorită spaţiului restrâns şi numărul mare de locatari, se apropia de poziţia de “drepţi”, dacă nu doreai să-ţi afli un loc unde să stai tolănit. Alte mişcări nu prea mai aveai cum să le faci. Starea aceasta de imobilitate, mama lui Ghiţă şi a lui Nelu, o considera mai nesuferită decât probabil era puşcăria. Cu greu a putut să „locuiască” împreună cu familia fiului mijlociu, a lui Ghiţă, tocmai din aceste motive de imobilitate impusă de spaţiu, cu toate că între ei, nu existau nici un fel de animozităţi. Cine cunoştea acest lucru, ştia că în familia lui Ghiţă, Ileana mama celor doi, se înţelegea cel mai bine dintre toate familiile copiilor ei, deoarece ea însăşi a ales să locuiască la aceştia din proprie voinţă. Ar fi putut alege să locuiască la ori care dintre fii ei, deoarece a crescut şase copii, cu toţii erau în viaţă şi toţi erau la casele lor. Cu toate acestea, a ajuns într-o situaţie explosivă, datorită acestui fenomen de claustrofobie, a sentimentului de inutilitate deoarece nu se putea mişca „în cutia aceasta”, cum a botezat ea apartamentul fiului său. Avea nevoie, la casa ei de la ţară, de o nouă ramă la sobă, obiect pe care i la cumpărat noră-sa şi cu acea ramă de sobă a plecat, trântind cu năduf uşa apartamentului lui Ghiţă. Acest gest a creat un sentiment de frustrare tuturor de parcă ei erau vinovaţi de faptul că mamă-sa a fost ”obligată” să stea într-un asemenea apartament, parcă ei unde stăteau? Tot acolo şi pe ei îi sufoca aceleaşi probleme. De la această „explozie” era şi Ghiţă contrariat de „plecarea” mamei, dar el o înţelegea.