Soldaţilor care nu-şi doresc ne aparat apartament, le va asigura reangajarea, imediat ce vor termina ciclul de instrucţie. Le va rezolva acest lucru prin „avansare la excepţional”. Nelu a lucrat mult, a buchisit, a făcut multe încercări şi în final i-a fost dat să reuşească. După ce a reuşit să rezolve problema, a executat mai multe exemplare, împreună cu Ghiţă fratele lui, şi s-a prezentat cu recuperatoarele la unitate, la comandant. Acolo mare bucurie dar şi satisfacţie deosebită pentru realizarea acestui „nod” în activitatea lor militară.. Evidenţieri, felicitări, avansări în grade la excepţional! Nelu aştepta ca şi lui să-i vină rândul. Aştepta ca promisiunile făcute de către comandantul de batalion, să se materializeze. Într-un târziu a venit şi ziua când a fost chemat la comenduire. Acolo comandantul de batalion, cu „sincere regrete” i-a comunicat că el n-a avut cunoştinţă că: locuinţă de la M.F.A., nu poate primii numai personalul angajat, nicidecum soldaţii în termen. „Totuşi, tovarăşe soldat am aflat că ai făcut o cerere pentru apropierea de familie. Uite ai aici transferul la Unitatea UM o2…. din Şomcuta Mare. De mâine te prezinţi la noua unitate” şi-i înmână documentele de transfer şi foaia de drum. Îţi urez succes în noua ta unitate. Drum bun”! „Mulţumesc să trăiţi” şi s-a deplasat la unitatea militară din Şomcuta Mare.
S-a prezentat la noua unitate şi n-a avut atâţia bani, câţi să poată trece pe la familia lui, să-i vadă măcar. După două săptămâni, de la transferul în noua unitate, a primit solda şi atunci a observat că fostul comandant, acel care şi-a arogat toate meritele în realizarea acelui dispozitiv de recuperare a tuburilor goale de la cartuşe (nu se ştie dacă nu i-a dat şi numele său acelei realizări a lui), atât a făcut pentru el că i-a dat un post fix, post de caporal, şi cu această ocazie i-a crescut solda la 21 de lei. Exact preţul unui bilet dus-întors Şomcuta – Baia Mare pe autobuzele IRTA. Soţia lui Nelu nu lucra. Şi ce-ar fi putut lucra, o mamă ce avea o fetiţă de doi ani şi una de un an. Poate atunci, pentru prima oră, să fi rostit cineva cuvintele „venit zero”. Familia s-a mai trăia din puţinul cu care-i mai ajuta fratele său Ghiţă, cel cu care a făcut acel dispozitiv de recuperare a tuburilor de cartuşe. Ajutorul acesta, nu era nu ştiu ce, puţin din ceia ce mai putea şi el. Cu toate acestea, datoriile nevestei sale pe timpul cât Nelu a făcut armata, au ajuns la peste patru mii lei, valoare de atunci a două salarii foarte bune. Nelu era un om extraordinar de econom. Cred că scoţienii puteau lua lecţii de la el. Aducea acasă tot ce putea economisi pe la unitate. Îşi dădea mâncarea gătită şi raţia de ţigări: pe pesmeţi, surogat de cafea, conserve, zahăr şi chiar din puţinul care-i revenea din cele 2200 cal care era raţia energetică aprobată pentru un soldat din ţara asta. Din toate aducea câte ceva, puţin, şi acasă. Era incredibil şi toţi comandanţii au crezut că probabil fură. Din cauza acestui motiv, l-au pus sub supraveghere…. Când şi-au dat seama care era situaţia şi au realizat că au greşit, au revenit la sentimentele lor de oameni şi l-au ajutat într-adevăr, cum au putut şi ei, dar de atunci nu-i mai era ruşine să vină acasă la fetiţe şi soţie. Acum venea şi el cu câte ceva de-ale guri, lucruri care le permitea soţiei şi fetiţelor să mai aibă ceva prin casă şi a reuşit să nu-i mai crească cuantumul datoriilor familiei sale. Măsurile lui Nelu, măsuri de prevedere pentru familia sa, au fost luate încă înainte de plecarea lui în armată. Şi-a adunat într-o ladă mare, cutii de conserve de carne. Avuse puşi de-o parte, câţiva saci cu făină, cartofi, ulei, untură, produse care i-ar fi asigurat familiei sale existenţa pe vreo şase luni. Numai că nu sunt toate aşa cum crede omul.