Elevii practicanţi trebuiau să certifice acest lucru prin practica respectivă, modalitate de-a demonstra modul cum şi-au însuşit cunoştinţele primite în cei trei ani de şcoală. Muncitori-i priveau ca pe „schimbul de mâine”, oamenii care vor prelua sarcinile celor mai în vârstă, odată cu responsabilităţile ce le presupune acest schimb de generaţii, care de ce să n-o spunem, în acest context da naştere şi unor animozităţi între generaţii. Existau muncitori care, pur şi simplu se fereau, uneori chiar se ascundeau de aceşti elevi, în momentele în care, trebuiau să execute o operaţie mai delicată, un reglaj, care se încadra în ceia ce se obişnuieşte de regulă să se etaleze simplu: meserie. „Ostilităţile” derulându-se după cum am spus, şi elevii îş luau „măsurile” lor de protecţie. Fiind proaspeţi ieşiţi din şcoală, era evident că aveau cunoştinţe teoretice mai bogate şi mai noi. Cunoşteau ultimele noutăţi în domeniu, cât şi modul de abordare a unei alte viitoare profesii, tangenţiale sau înrudite, obligaţie tehnică de facto reclamată cu atât mai mult, cu cât nu se putea dobândi categoria a IV-a de salarizare fără a cunoaşte o a doua calificare. Aici elevii practicanţi deţineau „secretul” şi dacă era cazul puneau şi ei punctul pe „I” cu acei muncitori care îi tratau ca pe …alţii.
În acest context, sau poate doar pentru o „fixare” mai bună a lecţiei la „instalaţiile de extracţie”, Mecanicul Şef al Exploatării, dorind să majoreze salariul mecanicului de extracţie, cât şi a creşte prestigiul muncitorilor „mai vechi”, a crezut că ar fi mai educativ, dar şi mai didactic, dacă elevii de profil vor fi şi ei în sala în care vor fi examinaţi mecanicii maşinii de extracţie, mai ales că mecanicii aceştia, veneau de la un curs de specializare recent terminat la instalaţiile din Mina Baia Sprie. În final s-a dovedit că „mecanicii pe post” abia au luat un pârlit de „5” pe când cei cinci elevi n-au avut note mai mici de opt.
Văzând acest „succes”, şefii s-au simţit stânjeniţi de umilirea muncitorilor şi n-a mai insistat în „omologarea” acestui model de „examinare”. Cu toate acestea viaţa le-a mai oferit încă o ocazie tinerilor meseriaşi de-aşi prezenta şi evalua cunoştinţele profesionale dobândite. Pentru atelierul mecanic a fost comandată cu mai mult timp în urmă, o maşină de găurit de la „ÎNFRĂŢIREA” Oradea. Faţă de maşinile de găurit existente acolo, maşini în majoritate dinainte de război, aceasta maşină era o adevărată bijuterie. Maşina găurea „singură”, fileta, bineînţeles după ce I se stabileau regimurile de lucru optime. Cu instalarea ei, să mai fi trecut vreo câteva săptămâni, după care, Şeful de atelier a anunţat că se poate pune în funcţiune. Au mai trecut câteva săptămâni şi nimeni nu se atingea de „bijuterie”. În planul Exploatării exista o lucrare de anvergură. Execuţia unei conducte magistrale de 4 ţoli lungă de circa 800m. Ideea era ca ea să fie „condusă” în filet. Dar s-a dovedit că acest lucru era imposibil. Înşurubarea unei singure ţevi necesita circa 60 de genuflexiuni, cam tot atâtea prinderi cu cheia de ţeavă cu lanţ, operaţie care se putea executa doar pe parcursul a câtorva ore. În plus era absolut obligatoriu ca ţeava să fie exact una în prelungirea celeilalte, lucru imposibil de realizat într-o galerie de mină, la asemenea lungimi. Ţinând cont de salahoria care trebuia făcută, la lungimea magistralei, dar şi de timpul scurs cu încercările şi pregătirile, s-a ajuns la concluzia că vor executa acea magistrală mult mai repede dacă o vor asambla în flanşe.