Cu toate că existau pe acel şantier cumuluri de lipsuri de toate felurile, lipsuri care îngreunau mult munca dar şi condiţiile de viaţă ale brigaderilor, noi eram patrioţi şi “micile jertfe” erau necesare pentru a putea umfla realizările finale.. În acest sens, adică asupra lucrurilor negative sau efectelor negative ale acestei activităţi, era imposibil să ne exprimăm, deoarece era….interzis pe un şantier de muncă patriotică. De fapt aceste aspecte negative, s-au materializat în cumuluri ale indolenţei, mai ales din partea acelor persoane, care în ţinutul lor şi-au dorit şi au “primit industrie” şi nu ştiau ce să facă cu ea, nu cunoşteau la ce era bună, sau se comportau absolut iresponsabili în munca pentru care erau bine plătiţi. Am fost total nedumirit de ce s-a făcut atâta tevatură pentru acest Şantierul al Tineretului, abuzând de acel patriotism impus elevilor, şi aici vorbim de acei elevi care erau din clasele a douăsprezecea. Ei trebuiau să presteze aceste munci care nu reclamau nici pe departe o asemenea desfăşurare de forţe. 1500 de elevi şi 500 de cadre didactice, dintre care aproape jumătate erau cadre didactice universitare. Lor li s-au oferit munci de genul : descărcarea de vagoane, curăţarea în jurul benzilor de transport a cărbunelui căzut de pe ele, amenajarea unor barăci pentru cine v-a veni după noi. Poate singura lucrare care mi s-a părut justificată pentru asemenea tip de muncă şi asemenea mobilizare şi efort, a fost aducţiunea apei pentru Mina Pinoasa. De altfel pentru aceasta am şi optat cu toţii, brigadieri şi conductori tehnici. Lucrarea consta dintr-un şanţ de 4,5 km adânc de 1,5 m, în care se vor monta conducte de 6 şi 8 ţoli şi probarea reţelei asamblate. Acum gândindu-mă în urmă şi această vastă lucrare era o deturnare a muncii şi a forţei de muncă, deoarece trecea prin patru sate, care din această conductă urmau să se aprovizioneze cu apă. Oamenii locului, în “marea lor hărnicie”, au refuzat să-şi sape şanţul pentru aducţiunea apei în casele lor. Pentru această corvoadă a trebuit să fie mobilizaţi elevii din Maramureş care trebuiau să le introducă apa în casele lor. Ca ori ce lucru făcut “de ochii lumii” Mina Pinoasa a funcţionat cu “intermitenţă” vre-o şase ani după care s-a închis. Nu trebuia nimănui. Apa în schimb ce alimentează satele, prin care a trecut conducta ce au instalat-o brigadierii Maramureşului, funcţionează şi astăzi după mai bine de 30 de ani. Mi-am dat seama, cu tristeţe, că aceste lucrări sunt favorizante pentru administraţiile locale de prin partea locului, deoarece pe parcursul săpării şanţului pentru conductă, traseul a primit multe devieri de la “drumul cel mai scurt dintre două puncte”. Un viceprimar dacă n-am vrut să trecem prin pământul său, ne-a ieşit cu neamurile cu topoarele “să rezolve” devierea de care el avea nevoie. Pe parcursul derulării lucrării am constatat nenumărate marcaje şi ţăruşi ce atestau multitudinea de măsurători şi drumuiri făcute în ultimii 10 ani, peste 6, dar nimeni din partea locului “n-a îndrăznit” să atace o asemenea lucrare, care avea un asemenea volum uriaş de muncă. Probabil că, domniile lor, considerau că era mai comod să nu faci nimic, decât să te apuci şi să îţi sapi şanţul pentru propria aducţiune de apă, cum au făcut oamenii noştri din satele maramureşene. Şi înmiit a fost mai comod, să mişti doar degetul acela, prin care aveai puterea să mobilizezi oameni din Maramureş care să îţi rezolve ţie problemele acelor care nu doreau să muncească, din Oltenia.
Eram cu brigadierii mei, continuă povestea Ion, în spatele termocentralei de la Rogojelul, loc unde am ajuns cu săparea şanţului mai sus pomenit, când zăresc elevul pe care l-am lăsat de planton în cortul brigăzii în care aveam toate lucrurile personale, tot avutul nostru…neîncuiat. Elevul era de numai 83 de centimetri înălţime şi venea în mare fugă, după dimensiunile lui, înspre mine.
– Tov conductor tehnic (denumire de cod ale cadrelor didactice pe şantiere) vă cheamă tov. Lupu comandantul taberei.
– Şti pentru ce? Arde ceva? S-a furat ceva? Este vre-un accident?
– Nu, nu ştiu, dar a spus că este foarte, foarte, urgent. Cu aceste “precizări” nu eram “nici în car nici în căruţă”. Până în acea zi n-am auzit să fi fost chemat un cadru didactic în tabără deoarece nu exista nici o posibilitate de-a le onora.